Am fost un mare fan Asimov când eram mic – am citit cam tot ce am putut (și resursele erau destul de restrânse, nu am putut să achiziționez prea multe cărți, dar ce am citit am devorat, efectiv. Moartea lui Hari Seldon a fost primul moment în care o carte m-a făcut să plâng. Și cei care au citit Asimov știu că omul nu e genul care scrie lăcrămos, ci destul de pragmatic, la obiect.

De vreo câteva săptămâni se discută din ce în ce mai mult despre faptul că mai multor oameni influenți li s-a interzis accesul la Facebook pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Având în vedere că suntem din ce în ce mai prezenți și oarecum mai dependenți de Facebook ca sursă de informare și ca platformă de exprimare liberă, având în vedere și faptul că Facebook nu are un contact real în România și că deciziile de acordare a „cartonașului roșu” par complet arbitrare, e un moment bun să ne punem câteva întrebări legate de felul în care depindem de această platformă.

Întrebarea care merită pusă e dacă avem dreptul sau obligația să fim supărați pe Facebook.

Aș fi vrut să-i răspund lui Vali la articolul cu „bancul cu lucrătorii din IT”, dar văd că linșajul public l-a ajuns înaintea mea, așa că o să scriu articolul pe care doream să-l scriu oricum, cu niște precizări legate de industria IT, salarii, voturi și scutiri de impozite.

După câțiva ani în care am tot mușcat diverse rateuri am început să-mi stabilesc niște criterii, cam ca Dua Lipa, așa. Urmăresc recenziile și interviurile cu scriitorii, și din ele pot să-mi dau seama dacă vreau să citesc acea carte sau nu.

Organizația „Salvați copiii” a pornit o campanie contra bullying-ului pe care a numit-o „Desființați recreațiile”. Pentru cei care nu știu engleză sau nu cunosc conceptul, bullying-ul e ceea ce se întâmplă când mai mulți copii îl iau pe unul mai fraier și îl bat. 

Dacă sunteți fani ai jocului Assassin’s Creed, poate v-a prins un pic pasiunea și ați început să vă uitați la celelalte lucruri publicate în cadrul francizei. Există o serie (relativ modestă, dar acceptabilă) de benzi desenate, cu un fir paralel celor din jocuri, cu personaje noi și interesante. Și există cărțile semnate „Oliver Bowden” – da, omul lucrează sub pseudonim, ca să nu fie direct asociat cu produsele.

Îmi amintesc destul de bine momentul. Era noapte, eu n-aveam somn, și pe la ora 3 eram pe net. Am văzut o glumă nepotrivită spusă de o amică bună și oameni care urlau la ea. După asta, am dat scroll – și am văzut postare după postare.

Îi promisesem lui Alex Mihăileanu un răspuns la articolul lui legat de tinerii care nu vor să muncească, și între timp s-au întâmplat diverse lucruri care m-au oprit de la a formula un răspuns. Numai bine, că a apărut discuția despre „Unde e Bill Gates-ul de România”. Așa că pot să-l contrazic pe Alex de două ori fără să scriu două articole.

Pe frontispiciul panteonului maeștrilor cinematografiei universale una din cele mai strălucitoare stele este cea a lui Jet Li. El a zugrăvit ca nimeni altul emoția și durerea existenței – așa că atunci când vorbim de una din capodoperele maestrului, Lovitura decisivă(給爸爸的信), nu putem să nu remarcăm subtila oportunitate de a medita asupra condiției umane.