După câțiva ani în care am tot mușcat diverse rateuri am început să-mi stabilesc niște criterii, cam ca Dua Lipa, așa. Urmăresc recenziile și interviurile cu scriitorii, și din ele pot să-mi dau seama dacă vreau să citesc acea carte sau nu.

Organizația „Salvați copiii” a pornit o campanie contra bullying-ului pe care a numit-o „Desființați recreațiile”. Pentru cei care nu știu engleză sau nu cunosc conceptul, bullying-ul e ceea ce se întâmplă când mai mulți copii îl iau pe unul mai fraier și îl bat. 

Dacă sunteți fani ai jocului Assassin’s Creed, poate v-a prins un pic pasiunea și ați început să vă uitați la celelalte lucruri publicate în cadrul francizei. Există o serie (relativ modestă, dar acceptabilă) de benzi desenate, cu un fir paralel celor din jocuri, cu personaje noi și interesante. Și există cărțile semnate „Oliver Bowden” – da, omul lucrează sub pseudonim, ca să nu fie direct asociat cu produsele.

Îmi amintesc destul de bine momentul. Era noapte, eu n-aveam somn, și pe la ora 3 eram pe net. Am văzut o glumă nepotrivită spusă de o amică bună și oameni care urlau la ea. După asta, am dat scroll – și am văzut postare după postare.

Îi promisesem lui Alex Mihăileanu un răspuns la articolul lui legat de tinerii care nu vor să muncească, și între timp s-au întâmplat diverse lucruri care m-au oprit de la a formula un răspuns. Numai bine, că a apărut discuția despre „Unde e Bill Gates-ul de România”. Așa că pot să-l contrazic pe Alex de două ori fără să scriu două articole.

Pe frontispiciul panteonului maeștrilor cinematografiei universale una din cele mai strălucitoare stele este cea a lui Jet Li. El a zugrăvit ca nimeni altul emoția și durerea existenței – așa că atunci când vorbim de una din capodoperele maestrului, Lovitura decisivă(給爸爸的信), nu putem să nu remarcăm subtila oportunitate de a medita asupra condiției umane.

Din amintirile mele vagi, trăiam cu impresia că Star Trek Enterprise e totuși un serial decent, chiar bun pe alocuri. Și acum, după ce l-am revăzut în ultimele săptămâni (pe repede înainte în ultimele zile pentru că nu mai suportam), am înțeles de ce este posibil cea mai slabă dintre cele cinci serii (neluând în calcul seria animată). Încă sunt în dubiu în legătură cu care e mai slab, Enterprise sau Voyager.

Când am învățat istoria (și cred că încă se predă așa), epoca antică și cea clasică (perioada celor 7 minuni ale lumii antice, cea a lui Herodot, a grecilor care se bat cu perșii, a romanilor care pun mâna pe Mare Nostrum) era denumită perioada sclavagistă. Înțeleg că asta e teoria marxistă a muncii, că în obsesia marxistă de a regândi istoria din perspectiva muncii, a cui muncește și pentru cine.

Acum două săptămâni am citit articolul celor de la Vice despre cum câțiva tineri români născuți după ‘90 au devenit comuniști, „atât de radicali, încât ai impresia că te trollează”, ca să-l citez pe Răzvan Filip. Inițial l-am judecat greșit pe Răzvan pentru investigația pe care a făcut-o. În ultimele săptămâni, însă, treaba asta mi-a rămas în minte.

Acum că am terminat de urmărit Voyager, să vă ofer acea recenzie pe care nu a cerut-o nimeni. Pe care poate ar fi trebuit s-o fac și pentru TOS, și pentru TNG și pentru DS9.