Scriu acest articol pentru că prea multă lume mă întreabă de ce afirm că Wonderwoman e un film mediocru. Nu dezastruos, doar mediocru. Mai jos o listă de motive, cu spoilere, deci să nu vă aud că plângeți:

Acum trei luni toată lumea în social media plângea de mila unui doctor târât de paznicii aeroportului afară dintr-un avion United Airlines. Atunci am scris despre cum oamenii care comentează în general nu înțeleg despre ce comentează. Îl citasem atunci pe Victor Kapra:

„În spatele blocului” e o carte care mizează foarte mult pe factorul nostalgie: o poveste care se întinde pe un singur an, 1987, urmărind un copil (cel mai probabil un alter-ego al autorului, Maria) și reușește să readucă un pic din atmosfera finalului de comunism în România, din perspectiva unui copil.

Pe scurt, pentru cei care nu vor să citească toată recenzia: un roman SF cu foarte multe idei tari, gândit ca parte dintr-o serie care încă nu e gata, deci va trebui să avem răbdare și încredere în autor. Un Michael Bay în scris. Nu știu dacă asta e bine sau rău, depinde de ce așteaptă cititorii.

Să scriu de chestia asta până nu uit. Acum ceva vreme pregăteam cu Sergiu podcastul de istorie, când a apărut în discuție o teză foarte simpatică în care Gânditorul de la Hamangia este deținătorul unor aspecte numerologice deosebite, pe lângă alte proprietăți care demonstrează că creatorul Gânditorului este un om de o inteligență superioară sau, cum e numit în vorbirea colocvială, dac.

După 17+ ani de carieră am făcut o pauză (și încă o mai fac), ca un moment bun să fac niște reevaluări, să regândesc niște lucruri. Și v-am anunțat ceva mai devreme că vreau să îmi fac propriul engine de blog, că no, e mai simplu, și mă joc acum cu ce lucruri vreau să includ.

În ultimii ani am acceptat foarte rar să particip în genul acela de circle-jerk pe care le presupun lepșele. Fără nicio intenție de a ofensa pe cei care o fac, să vă explic un pic de ce sunt imature și uneori chiar nocive.

Dacă vreți să înțelegeți unde greșesc feministele când vor să se comporte și să fie tratate ca un bărbat, un foarte bun exemplu este să vă uitați la Star Trek și să comparați personajele Katherine Pulaski și Leonard McCoy. Pulaski a fost gândită de Roddenberry ca continuatorul lui McCoy. Roddenberry era genul de feminist excesiv pe care îl vedem acum generalizat.

La mine durează enorm să urmăresc un serial – dar cumva zilele astea mi-am făcut timp să înaintez mai mult în Star Trek – The Original Series. Cele cu Spock și cu Kirk, cele care au pornit toată nebunia, că tot le promova Netflix anul trecut, în anul 50 de Star Trek.

Uneori mă satur să tot văd incompetenți plângând pe chestii irelevante; încep să ajung la vorba lui Vali, și să mă întreb dacă chiar mă interesează chestii precum ce s-a întâmplat cu acțiunile United după scandalul pe care l-au avut cu doctorul scos cu forța din avion.