Supărat că ascult uneori și muzică pop (deși credeam că e clar că nu doar muzică pop ascult), un cititor a făcut o listă de alternative. Sunt multe piese, undeva la 160 – dar toate sunt crema a ceea ce are de oferit rock-ul și muzica „alternativă” românească, cea pe care o ascultă oamenii cu știință de internet. O să vedeți că articolul e foarte lung și pe alocuri mai și face mici apropouri la lipsa mea de gusturi – o să revin cu un articol legat de ceea ce cred eu despre lista lui Perkele și despre tot experimentul ăsta cu pop pe 2016. În orice caz, să-i dăm cuvântul. Și mulțam mult de listă, mi-ai dat mult de ascultat. Comentariile mele vin mai încolo, când chiar reușesc să trec prin tot.

M-a îndemnat lumea să fac o selecție cu muzica pop românească din 2016 – așa că am trecut prin ceva playliste ce le aveam la-ndemână și am transformat un pic lista cuiva care-și zice CrazyTop40 sau ceva de genul. În orice caz, mai jos, lista. Ce e deosebit și nu o să mai vedeți în altă parte e că am comentat fiecare piesă pe care am inclus-o – unele le-am inclus deși sunt mai slăbuțe, dar majoritatea sunt destul de bune. Revin, poate, cu mai multe explicații, deocamdată postarea asta e suficient de lungă cât să nu mă lungesc și mai mult la introducere.

Primul film văzut pe 2017 ar fi o dezamăgire dacă nu cumva m-aș fi așteptat să fie așa. Filmul nu e slab. Din contră, e un film foarte ok, ușor de priceput și de savurat pentru orice fan al francizei.

I know that I might bore the general population with this topic, but here it comes – another post on why the past was glorious and the present sucks. Before I start, a necessary clarification: I know that „the young generation of programmers is incredibly talented, inventive, productive” and everyone expects to hear that from me. Reality is somewhat different – and you’ll see below why.

Anul ăsta ProTV a dat din nou seria „Singur Acasă” și a avut un succes nebun. Nu mai știu sigur pe unde văzusem cifrele și nu mă interesează foarte tare. Vreau doar să las aici o explicație.

Există o regulă simplă în momentul în care mergi pe munte în grup. Toată lumea merge la pasul celui mai lent. Regula vine dintr-o nevoie ancestrală de a proteja grupul. Explicația cea mai simplă e că nu vrei ca cei mai lenți să se piardă de grup. Când e vorba de munte regula asta e transmisă pe cale orală – nu e o lege scrisă în codul civil, de exemplu. Nu e nevoie – înțelegem necesitatea instinctiv. Asta pentru că un drum pe munte e o incursiune de scurtă durată în necunoscut. Consecințele sunt imediate. Să pierzi un individ din „ceata” ta pe munte e o chestiune gravă, care se vede imediat.

Aștept cu nerăbdare momentul în care Hollywood-ul va scoate un film onest: „2 hours of generic wrecking of beloved city and its landmarks in Sci-Fi/Fantasy setting”. Știu, titlul e cam lung, dar cam asta este tema fiecărui mare hit cinematografic din istoria recentă.

Romanul de debut al lui Alexandru Lamba este un hard SF ciudat și interesant, dar care își ratează complet cam toate obiectivele. Să începem însă cu lucrurile bune.

Am trecut ieri pe la Gaudeamus, cel mai mare târg de carte din România, care se ține anual la Romexpo. Lume multă, lume foarte multă, de fapt atât de multă lume încât am crezut la un moment dat că sufăr de agorafobie. Când colo, sufăr doar de o singură fobie în mulțime, aceea de a fi buzunărit (ceea ce am și pățit de vreo două ori, sau cineva era foarte atras de fundul meu). În orice caz, să vorbim despre cărți.

Doctor Strange nu e un film slab, dar îi lipsește un ingredient important pentru a fi un film bun. Îi lipsește caracterul.