În sesiunile de D&D, în momentul în care folosești în joc cunoștințe pe care le-ai obținut „out of character”, pe care nu ai putea să le obții real în joc, se cheamă că faci „Meta”. Cel mai des e un lucru rău – într-un Role playing game e principalul mod de a încălca regulile jocului.

Lumea a fost șocată de faptul că Maria Șarapova nu se hrănește numai cu pâine, brânză și roșii, și că a gustat din nectarul zeilor, pe numele lui Meldonium. Sunt sigur că lumea e absolut șocată și de faptul că majoritatea sportivilor de mare performanță (inclusiv Federer, cc @Sergiu) se dopează într-un fel sau altul.  E o formă de naivitate, de bună seamă – absolut toți sportivii de top optimizează alimentația, folosesc diverse trucuri la limita legalității pentru a-și menține performanța. Pentru că sunt în zona gri, nereglementată încă (cum era Șarapova cu Meldonium-ul) ei încă iau premii după premii. Dar e natural – în fond, și o ciorbă bună poate să te dopeze dacă îți oferă genul de energie necesar pentru a avea performanță maximă la un sport. Și nu e ca și cum ar fi primul lucru care se întâmplă în zona gri – de exemplu contabilii folosesc termenul de „optimizare fiscală” pentru ceea ce procurorii denumesc „evaziune fiscală” sau „deturnare de fonduri”, iar nicotina e încă legală în timp ce THC-ul sau opioidele nu sunt. Distanța dintre liniile de demarcație între „normal/anormal” și ce e „legal/ilegal” e încă mare, și liniile se intersectează des. E normal. Performerii sportivi sunt niște oameni dopați cu chestii din zona gri. Nu, nu doar antrenamentele îi fac performeri. Acum hai să trecem peste asta.

Am discutat de multe ori despre subiectul ăsta. Las aici un decalog al tuturor discuțiilor despre piraterie pe care le-am avut – dacă ai înțeles lucrurile astea e posibil să putem avea un dialog. În general refuz să mai discut pe subiectul ăsta pentru că oamenii cu care o fac fie nu au citit articolele mele despre piraterie, fie pur și simplu au ei argumentul încuietor prin care își justifică furtul.

Într-o discuție mai veche la care nu am apucat să răspund (mult de muncă, etc.) se discuta despre cum Huidu a făcut nu-știu-ce observații referitoare la Antena 3. Spunea Krossfire: „Dar bine, tocmai Huidu?”

„Flash-uri din sens opus” e evenimentul editorial al începutului de an, dacă e să mă iau după entuziasmul Facebook-ului. O carte cu povești cu polițiști de la rutieră și cu povești din trafic nu are cum să nu prindă – să nu uităm că până la urmă radiourile există pentru că există în România o puternică cultură a traficului auto. Cartea lui Marian Godină e această cultură transpusă în literatură și e imposibil să nu aibă succes. Acum cât de mult succes e o altă discuție. Sunt foarte curios de rezultatele cărții.

Pare ciudat că vine asta de la un tip de sub 40 de ani, dar cred că am ghicit care e scopul vieții, universului și tuturor lucrurilor. Douglas Adams îl numea cu oarecare ezitare „42”, fără să dea mai multe explicații. 42 e un număr bun, dar cred, totuși că există un răspuns mai clar și mai simplu: scopul vieții, al universului și al tuturor lucrurilor e fericirea.

Sunt multe lucruri care îmi lipsesc pentru a mă considera un „om normal”. Dintre esențiale: apartament, împrumut la bancă, mașină și chiar carnet de șofer. Nu am o explicație bună pentru primele trei, recunosc că am eșuat la proba maturității, dar pot să povestesc cum e faza cu carnetul de șofer.

Într-o conversație avută acum câteva luni resimțeam foarte tare lipsa unei literaturi de frontieră – genul de literatură care mi-a plăcut când eram mic. Genul de literatură care pune personaje în situații limită, departe de confortul societății. Omul împins în situațiile limită.

Acum că Iohannis este văduvit de o grămadă de degete-n sus, oare ce entitate malignă va umple acest vid de like-uri? Dacă tot v-ați luat like-ul înapoi, cui îl dați?

Să îți scrii memoriile la 21 de ani e cel puțin bizar – dar Yeonmi Park are 21 de ani, și are despre ce scrie. A fugit din Coreea de Nord la 13 ani numai ca să ajungă într-o rețea de traficanți de carne vie din China; a reușit în cele din urmă să-și găsească un drum până în Coreea de Sud. Asta ar fi povestea pe scurt, spusă sec, fără detaliile dureroase cu adevărat.