Star Trek Beyond este un film plin de acțiune, amuzant pe alocuri, exact cam ce ar trebui să fie un film de acțiune în spațiu. Are bătăi cu nave, Kirk mai distruge un Enterprise (bine, nu el). Are bătăi cu coregraf de arte marțiale, are cea mai bună folosire pentru piesa Sabotage de până acum.
Zilele trecute am avut o discuție cu Mircea Pricăjan. Oarecum. Impulsionat de faptul că omul are impresia că a avut un dialog cu un fan care îi datora adulație, nu cu un client, și pentru că omul nu face diferența între client plătitor și un scandalagiu de pe net, am început să scriu o postare în care enumeram tarele culturii beletristice din România. Postarea respectivă s-a întins pe 7 pagini în care nu am tratat decât evaziv problema, așa că aceasta e o postare alternativă, concentrată pe întrebarea din titlu.
[articolul a fost scris înainte să aflu că Iohannis a promis că urmărește cu atenție problema planului de țară]
Un roman SF care a insistat să fie rusesc despre comunism și feudalism, sau invers.
În lumea de azi, un om de știință descoperă o cale de a păși în universuri paralele. Soluția e simplă și e dată la liber, pe internet: trebuie compus un circuit pe care îl alimentezi cu un cartof. Așa că oamenii, sătui de viețile pline de limitări și îngrămădite în metropole renunță la viața curentă și pleacă în acele universuri paralele – unii la un univers sau la zece universuri distanță, alții la o sută de mii de universuri distanță, departe de lumea Datum, originară.
[Când vorbesc de microistorii folosesc greșit termenul – de fapt vreau să zic „micropoveste”]
Pe pietonală e larmă. Nu se aude tare prin fereastra întredeschisă, dar e acolo, o simți și te cheamă. Ești mai mult curios decât deranjat, și vrei să vezi ce se întâmplă.
Warcraft e un film chiar plăcut – dacă nu te deranjează 3D-ul. Se simte mâna oamenilor care au gândit filmulețele din timpul jocului Warcraft, se simte că acolo e o echipă care de vreo 20 de ani gândește o colecție de povești cu cap și (fără) coadă.
Mi se întâmplă foarte rar să fac asta pentru că presupune două lucruri. În primul rând, presupune că arăt cu degetul o persoană (ceea ce am mai făcut, e drept), și în al doilea rând presupune că arăt cu degetul un business pe care îl are, un business cinstit pentru care probabil că muncește. Mult. Prea mult. Atât de mult încât îl face foarte rău. Și nu îmi stă în fire să mă iau de oamenii care muncesc mult pentru ceva. De-asta postarea asta e foarte dificilă pentru mine.
Am scris în 2014 despre analfabetismul funcțional, și spuneam acolo că unul din șapte oameni din Statele Unite sunt analfabeți funcțional. Nu aveam o statistică pe România. Acum avem, și arată exact cum mă gândeam că va arăta, îngrozitor.