În lumea de azi, un om de știință descoperă o cale de a păși în universuri paralele. Soluția e simplă și e dată la liber, pe internet: trebuie compus un circuit pe care îl alimentezi cu un cartof. Așa că oamenii, sătui de viețile pline de limitări și îngrămădite în metropole renunță la viața curentă și pleacă în acele universuri paralele – unii la un univers sau la zece universuri distanță, alții la o sută de mii de universuri distanță, departe de lumea Datum, originară.

[Când vorbesc de microistorii folosesc greșit termenul – de fapt vreau să zic „micropoveste”]

Pe pietonală e larmă. Nu se aude tare prin fereastra întredeschisă, dar e acolo, o simți și te cheamă. Ești mai mult curios decât deranjat, și vrei să vezi ce se întâmplă.

Warcraft e un film chiar plăcut – dacă nu te deranjează 3D-ul. Se simte mâna oamenilor care au gândit filmulețele din timpul jocului Warcraft, se simte că acolo e o echipă care de vreo 20 de ani gândește o colecție de povești cu cap și (fără) coadă.

Mi se întâmplă foarte rar să fac asta pentru că presupune două lucruri. În primul rând, presupune că arăt cu degetul o persoană (ceea ce am mai făcut, e drept), și în al doilea rând presupune că arăt cu degetul un business pe care îl are, un business cinstit pentru care probabil că muncește. Mult. Prea mult. Atât de mult încât îl face foarte rău. Și nu îmi stă în fire să mă iau de oamenii care muncesc mult pentru ceva. De-asta postarea asta e foarte dificilă pentru mine.

Am scris în 2014 despre analfabetismul funcțional, și spuneam acolo că unul din șapte oameni din Statele Unite sunt analfabeți funcțional. Nu aveam o statistică pe România. Acum avem, și arată exact cum mă gândeam că va arăta, îngrozitor.

Există momente în viață în care te întrebi de ce luna strălucește doar noaptea pe cer, iar soarele doar ziua? De ce obiectele aruncate în sus cad în jos, și de ce cele pe care le trântești de pământ sar înapoi în sus? De ce plâng chitarele? Și, poate, o întrebare mai interesantă, de ce nu are Profesorul Xavier chelie?

Dacă e ceva mai enervant decât hype-ul pe care îl fac oamenii de la HBO în jurul serialului Game of Thrones, acel ceva e gașca de plângăcioși care îl privesc. Și au început să apară, natural, deranjați că de data asta nimeni nu a leak-uit primele episoade pe net, deranjați că nimeni nu le poate satisface adicția instantaneu, că, Doamne iartă-mă, trebuie să aștepte următorul episod ca niște sălbateci.

În mod cu totul întâmplător azi am dat despre două articole. Primul articol e de fapt o poză cu un text foarte scurt, despre cum Ginghis Han a încurajat promovarea bazată pe merite, a încurajat alfabetizarea, a stabilit un regim de libertate a religiei, convingându-i pe mulți să se alăture imperiului său înainte să fie cuceriți cu forța.

Într-o discuție ceva mai lungă pe care am avut-o cu John Cristea (dincolo de discuția de la Tv, care e doar o parte din ce am vorbit în ziua aia) mi-am dat seama că uneori, interacționând exclusiv cu niște oameni noi ajungi să-ți exprimi ideile mult mai fluent și îți dai seama că sunt lucruri pe care nu le-ai rezumat niciodată așa frumos. Așa a apărut ideea despre cea mai bună Românie, despre care voi scrie într-o altă postare, la fel a apărut și ideea de percepție asupra libertății pe care nu cred că am pomenit-o, dar care a început să lucreze în capul meu.