Știu că nu v-ați uitat în continuare la Cartea de la ora 5. Se vede în statisticile de pe Youtube – 13.5K pentru prima înregistrare, 3.1K pentru a doua, 1.8K pentru a treia, 0.95K pentru a patra. E de înțeles. Tot internetul care se dădea cu fundul de pământ că li se taie cultura de la ProTv a dat bir cu fugiții. E mult mai ușor să pretinzi că vrei să afli despre cărți și că ești interesat. E mult mai greu să urmărești subiectul când nu te interesează deloc în mod real. Emisiunea lui DCM o să se stabilizeze probabil undeva în jurul a 1000 – 1500 de vizualizări pe episod, asta dacă nu sunt din ce în ce mai slabe rezultatele până rămân cei 100 de oameni cu adevărat înamorați de cărți și critică literară.

Odată atins un ideal, un moment de retragere e natural. Un moment de depărtare față de idealul pe care l-ai atins, o reexaminare profundă a sinelui în raport cu idealul. Realizez că Solenoid nu e o carte care poate fi citită oricum de către un pigmeu cultural ca mine. În același timp realizez că Solenoid e cartea ce mă va ridica din colbul neștiinței să mă lupt cu propria-mi ignoranță. Extraordinară cumpănă.

Cu un videoclip la limita cenzurii pe Youtube, cu un mic scandal pornit de Chilian care crede că dacă ai făcut o piesă cu o chitară și simulezi că nu ai voce sigur e piesa lui, Sub pielea mea e piesa săptămânii. Spre mirarea mea însă există câțiva oameni care nu au priceput că Sub pielea mea e despre consumul de droguri, așa că o scriu aici ca să o auziți totuși de la cineva.

Oh, miez de fier înfășurat în sârmă! Vino la mine!

Am fost demascat. Ovidiu a atacat temerile mele cele mai mari, pe care le ascundeam sub masca entuziasmului și al interesului. Că nu sunt suficient, că poate nu sunt suficient de copt pentru Solenoid. Că poate dacă Cărtărescu ar fi știut că îi voi citi cartea poate ar fi făcut-o mai puțin accesibilă, poate ar fi făcut-o disponibilă numai cu un buletin special pe care îl obții după ce predai la Humanitas fișele tale de lectură din Pinceon, Nicé și Borges. Ar fi trebuit, de bună seamă, ar fi fost un gest de responsabilitate din partea autorului. Așa însă avem parte doar de haos.

E sâmbătă, și cartea e departe. Geniul e departe, prim-planul literar e departe. Mă simt singur, pierdut în literatura poporană, ce nu-mi poate oferi acea înălțare morală și spirituală de care am nevoie. Intelectul meu urlă după Solenoid zgomotos și plin de tumultul furtunii intelectuale ce va să vină.

Oh, crudă așteptare! Unde ești tu, volum în care să mă regăsesc! Înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent!!! Cărtărescu, e nevoie de geniul tău! Mână-ți curierii mai repede spre mine!

Tremur.

Un gând îmi trece prin minte. Intelectul nu poate rezista fără hrană, el în lipsa hranei se sfrijește și se disipează.

Din nou pe scurt, că nu e vreme.

Se închide o stație de metrou. Nu, nu se închide, dar ziariștii sunt puși pe făcut știri false și nu au vreme să afle dacă chiar se întâmplă așa ceva. A venit să calmeze lucrurile Ruxandra Predescu, și-a luat câteva minute să confirme „la botul calului” dacă se întâmplă asta. Nu se întâmplă.

Rivers of London e un roman fantasy pe care l-am citit destul de lent – nu neapărat pentru că este plictisitor, pentru că nu e, ci pentru că era romanul de citit seara, pe Kindle. Din păcate simt că i-am făcut o mare nedreptate, pentru că ideea fantastică pe care se construiește romanul chiar mi-a plăcut foarte mult, însă citindu-l fragmentat simt că nu l-am apreciat la adevărata valoare. În ciuda tuturor acestor circumstanțe, îl recomand – povestea e simpatică, e cu un polițist care vorbește cu fantome ca să rezolve o crimă bizară.