În iarnă râdeam de postările legate de spălatul vaselor. Fairy alesese prin Adi Hădean câțiva bloggeri care să se filmeze în timp ce spală vasele și să se simtă oameni mari: uite, în sfârșit am spălat noi vasele, nu doamnele, de parcă tocmai ar fi făcut un mare sacrificiu.

Cred că oamenii care au plecat peste hotare sunt foarte triști acum. România e adevărata păstrătoare a umorului, e locul unde umorul e îngropat adânc, adânc de tot, și din când în când mai descoperim o nestemată.

Această postare s-ar fi putut numi foarte bine și „De ce Karate Kid nu a învățat karate”, dar cred că nu vreau să mă amestec prea tare cu nostalgiile celor care erau copii în anii ‘80 și ‘90. Nu de alta, dar m-am luat prea recent de rap, nu mai vreau să spulber un mit al copilăriei. Ce scriu după aceea, despre cum generația cu cheia de gât e o generație cu nostalgii care ar speria orice om din lumea civilizată?

Dacă regret ceva pe anul 2014 e faptul că nu am ajuns să văd Interstellar, ca să vă povestesc ce film slab e. Așa că în imaginația cititorilor de bloguri, Interstellar a rămas un film genial, întrecut în calitate numai de Whiplash.

M-am săturat de filme în care matematicienii sau programatorii (sau oamenii tehnici în general) sunt descriși ca niște nebuni sau inadecvați din punct de vedere social (vezi aici o listă mai lungă). Dacă un om e pasionat de ceva ce publicul larg nu înțelege sau consideră inaccesibil, automat omul ăla e stigmatizat ca nebun fără să aibă vreo afecțiune reală, doar prea mult afect pentru ceva mai interesant decât cocalarismele uzuale.

Cum ziceam, am așteptat destul de mult remake-ul de la Heroes III numai pentru a fi dezamăgit teribil din prima. Lista de probleme mai jos:

M-a învățat cineva că dacă pun punctele la începutul titlului pun accentul mai tare pe sentimentele extraordinare care mă motivează și mă împing din spate. De-asta în titlu e foarte important să am cât mai multe… puncte puncte, pentru că așa voi putea… transmite un sentiment mult mai… enigmatic decât… dacă aș fi scris acest… text fără puncte de… suspensie.

Un lucru care devine obositor în jocurile de ultimă generație e nevoia obsesivă de a umple un spațiu prea mic (ecranul din fața ta) cu prea mult detaliu. Indiferent dacă e vorba de un joc de consolă sau un joc de PC, indiferent de cât de observabile sunt detaliile și, mai ales, de cât de greu e să le pui pe ecran (pentru că totuși costă în număr de triunghiuri aruncate în placa video), jocurile sunt acum supra-încărcate cu prea mult detaliu.

Se ia un articol despre tineri de succes. Se analizează, și se concluzionează inteligent că mai bine bogat și sănătos decât sărac și bolnav.

În 2007-2008 toată lumea îmi zicea de credite. Toată lumea vorbea de credite. Toată lumea vroia să își cumpere casă, chiar dacă un apartament cu trei camere costa 120.000€. Am întrebat pe toată lumea de ce mi-aș dori să mă îndatorez pe 30 de ani când eu habar nu aveam ce sunt ăia, că nu aveam decât 28-29 de ani. Nu m-au prea înțeles.