Mediocritatea e un lucru de speriat în societatea modernă. Mediocritatea se aliniază cu stagnarea ca fiind printre cele mai grave lucruri care li se pot întâmpla unor oameni moderni. Suntem învățați să fim cei mai buni, cei mai grozavi, cei mai rapizi, cei mai inteligenți. Nu acceptăm locul doi, nu acceptăm mai puțin de 101%, suntem conduși de obsesia celor mai bune opțiuni, celor mai mari avantaje, celor mai rapide câștiguri.
Văd că se discută foarte mult despre elevii olimpici ba, mai mult, că universitățile din străinătate se „bat” pe ei((Realitatea e că nu se „bate” nimeni, nu a rămas nimeni în sânge pentru că nu a reușit să-l bată pe karatistul de la Oxford care l-a luat pe geniul nostru în matematică, fizică sau ce-o mai face geniul zilei.)).
Acum că s-a dus valul de bizoni care chiar credeau că m-am pus să scriu scrisori deschise și suntem între noi, prietenii vechi, pot să revin la tonul normal. Și să vă spun care e cel mai comic aspect al celor care m-au înjurat în ultimele câteva zile. Dincolo de amenințările și înjurăturile fără nicio țintă, foarte mulți au venit la mine să-mi reproșeze următoarea frază:
Mihai Vasilescu a preluat o poveste – celebrul „am un prieten” – în care acuza BCR că a intrat în criză de lichidități. Ca să înțelegeți, cuvintele „criză de lichidități” sunt, probabil, sintagma cea mai dureroasă pentru o bancă, pentru că asta înseamnă că după urmează doar falimentul sau mai rău (bancherii sunt, în fond, campioni la săritura de la etajul 20). Mi se pare un pic inconștient să ieși cu un astfel de articol mai ales dacă ești un om cât de cât citit de oameni influenți din online. Oameni care citesc și dau mai departe. Dar asta e problema lui Mihai, care a retractat titlul (deși nu a actualizat în facebook, deh). Îmi închipui atacul de panică în momentul în care au văzut oamenii de la BCR postarea asta:
Câteva lucruri legate de succesul neașteptat al articolului de ieri:
Circulă zilele astea o replică șocantă la adresa elevelor de 9 și 10 care își trimit scrisori deschise prin intermediul ziarelor sau blogurilor. O transcriu aici parțial, pentru că ar fi prea mult dacă aș posta toată scrisoarea, atât de șocantă e replica.
Citisem zilele trecute (și m-am tot luat cu altele, cu muncă, prostii d-astea) despre fermierul modest din Codlea care nu cere absolut nimic pentru produsele sale și care a fost sancționat de autoritățile din Codlea pentru diverse nimicuri. Povestea m-ar fi emoționat la culme dacă aș fi avut un vid intelectual complet, dar e și mai interesant să afli și despre cine e vorba în povestea cu fermierul.
Când câștiga era distractiv, toată lumea urla „Haide Simona”((sau haidesimona, Internetul nu știe majuscule)) și era încântată de progresul pe care îl făcea Simona. Cârcotașii se mai plângeau de isteria fanilor, dar în rest, toată lumea era acolo, pe fază, o „susținea”.
Internetul s-a cam șifonat când Delia a început să cânte despre beție și despre alte lucruri care se mai întâmplă în viața reală. Probabil oamenii nu sunt obișnuiți să audă alți oameni cântând despre probleme reale și, cumva, toată lumea se așteaptă să ne identificăm cu versurile pieselor pe care le ascultăm.
Uneori unele lucruri mi se par atât de evidente încât îmi dau impresia că nu are sens să scriu despre ele. Chestia asta cu consumatul local e unul din acele lucruri, și ăsta e motivul pentru care atunci când o să iau concediu o să rămân prin țară și o să o bat de-a lungul și de-a latul ei.