Acum că Iohannis este văduvit de o grămadă de degete-n sus, oare ce entitate malignă va umple acest vid de like-uri? Dacă tot v-ați luat like-ul înapoi, cui îl dați?

Să îți scrii memoriile la 21 de ani e cel puțin bizar – dar Yeonmi Park are 21 de ani, și are despre ce scrie. A fugit din Coreea de Nord la 13 ani numai ca să ajungă într-o rețea de traficanți de carne vie din China; a reușit în cele din urmă să-și găsească un drum până în Coreea de Sud. Asta ar fi povestea pe scurt, spusă sec, fără detaliile dureroase cu adevărat.

Am fost în seara asta la o piesă de teatru. E una de-aia modernă, în care nu întârzie spectatorii ci artiștii (ne-au dat drumul în sală cu aproape 20 de minute întârziere), și în care referințele la flatulații sunt suficient de întâlnite încât să nu ne mai sperie nimic, mai ales că în mijlocul scenei trona un vas de toaletă.

Urmează un text care va avea câteva aluzii și exemple din programare. Dacă tu crezi că nu ești pregătit pentru așa ceva, dacă crezi că nu-l vei înțelege și că o să vorbesc treburi prea inginerești atunci postarea asta e fix pentru tine. E ușor să-l iei pe nu în brațe. „Nu” e un răspuns decent, simplu, și poate fi îndulcit – „nu pot” (sugerând că tu nu poți, dar altcineva poate că ar putea) sau oarecum finalul „nu se poate”, care sugerează că nu numai tu dar nimeni altcineva nu ar putea să realizeze chestia în cauză.

[I see a lot of people still read this article, with many of these faults addressed, really. I guess it’s time to make an update to this. It’s been a while.]

Eu scriu că Solenoid e o carte proastă. Oamenii reacționează. Unii sunt de acord, da, e proastă. Alții îmi explică cum eu sunt un om lipsit de cultură dacă nu înțeleg gândirea extraordinară a marelui geniu din Carpați. Dar cei mai amuzanți sunt cei care nu sunt capabili să înțeleagă că o părere exprimată nu e o gaură în drepturile tale. Că și voi aveți dreptul la părerea voastră și eu la a mea.

Am scris un text în stilul domnului Cărtărescu pentru că vreau să înțelegeți cam cum e Solenoid. Textul pe care l-am scris are un titlu spre deosebire de ceea ce face domnul Cărtărescu – în plus, textul respectiv are cuvinte ușor de înțeles pentru toată lumea. E un text ușor de înțeles, poate mai adânc decât întreg Solenoidul. Citiți-l pe acela înainte de a citi această recenzie.

În dimineața asta am aflat un lucru deosebit. În neguroasa zi de noiembrie în care ceața se înfileta aluziv în jurul excrescențelor remanente din urma abandonului vieții care-l reprezintă toamna, maestrul de ikebana avea să facă o demonstrație în sala mare a Teatrului.

Serios, Cărtărescu este cel mai mare maestru al horror-ului românesc. Și nu în sensul ăla în care a scris o carte horror, că până acum nu e mai nimic foarte horror. Doar că are o secvență în care explică că personajul lui e într-o zonă înspăimântătoare. După ce dă într-o frază zece sinonime aproximative pentru groază, după ce explică în mare detaliu cum e el de speriat și de îngrozit de groaznica groaznicitate, continuă în felul următor (citez foarte aproximativ).

Știu că nu v-ați uitat în continuare la Cartea de la ora 5. Se vede în statisticile de pe Youtube – 13.5K pentru prima înregistrare, 3.1K pentru a doua, 1.8K pentru a treia, 0.95K pentru a patra. E de înțeles. Tot internetul care se dădea cu fundul de pământ că li se taie cultura de la ProTv a dat bir cu fugiții. E mult mai ușor să pretinzi că vrei să afli despre cărți și că ești interesat. E mult mai greu să urmărești subiectul când nu te interesează deloc în mod real. Emisiunea lui DCM o să se stabilizeze probabil undeva în jurul a 1000 – 1500 de vizualizări pe episod, asta dacă nu sunt din ce în ce mai slabe rezultatele până rămân cei 100 de oameni cu adevărat înamorați de cărți și critică literară.