Mă întreb dacă mai e nevoie de ceva care să ne demonstreze că aspirația naturală a umanității nu e libertatea individuală, ci tirania, și că libertatea e prima care e sacrificată pe altarul siguranței. E o întrebare retorică, probabil și voi simțiți la fel, dar poate că unii din voi nu sunt atât de convinși.

Aud că dl. Andrei Pleșu a declarat zilele astea că libertatea de expresie nu e parte din libertatea de expresie. Sau, mai exact și un pic semidoct, afirmă domnul Pleșu:

Am lucrat în mai multe birouri. Cred că felul în care arată un birou influențează destul de mult și felul în care îți faci treaba. Oricum s-ar întoarce problema, într-un fel lucrezi într-un birou cu niște perdele opace, pline de praf, care acoperă lumina soarelui și în alt fel o faci când vezi soarele dintr-o încăpere curată, aerisită. Desigur, aprecierile mele pot fi considerate superficiale, dar sunt lucruri care contează, și care creează mai multe nemulțumiri decât se crede pentru muncitorii white-collar.

Citatul zilei de ieri a fost:

Suntem în situația în România în care o secretară bună la o multinațională câștigă cât un ministru. Este absurd și inadmisibil să se întâmple astfel de lucruri. Cum valorifici munca lor și pe cine reușești să atragi în administrația publică cu astfel de salarii?

Cel mai discutat articol de ieri a fost articolul lui Ovidiu despre lungimea neregulamentară a fustei lui Carmen Iohannis. Întâmplător, tot ieri s-au împlinit 25 de ani de la revoluție. Nedeschizând televizorul pentru altceva decât transmisiuni sportive, nu pot să mă pronunț 100%; dar din câte vorbea Internetul cred că în sfârșit devenim amnezici în legătură cu 22 decembrie.

Toată lumea și-a făcut bilanțul de Băsescu. Dacă aș fi citit ce scrie Internetul (ceea ce nu fac, fiind într-o pauză mai mult decât necesară) probabil că aș fi dat de entuziaști ai lui Băsescu, care vor enumera mii de calități pe care președintele nostru nu le-a avut, și de entuziaștii spălați pe creier care s-ar fi oțărât că au scăpat în sfârșit de regimul criminal Băsescu.

O listă mare de întrebări ne lovește de fiecare Crăciun. De ce încep magazinele să promoveze chestiile de Crăciun de la mijlocul lui noiembrie? Huo, ați stricat sărbătoarea sfântă, vă bateți joc, ați transformat odihna în ceva mercantil. Aceiași oameni se plâng că nu livrează curierii sau livrează prost și târziu. Aceiași oameni își cumpără și ei chestii, și fac cadouri. Până și ateii se plâng de mercantilismul Crăciunului, care spoliază înțelesul adânc al sărbătorii (pentru ei, concediul de odihnă).

Am urmărit în ultimele două săptămâni un documentar despre războiul rece făcut la sfârșitul anilor ‘90. Un documentar destul de slab; nu vorbește despre foarte multe lucruri întâmplate în spatele cortinei de fier. E o viziune americană ‘democrată’, cu discursul clasic plin de vinovăție că au rezistat tentațiilor comuniste și cu mare admirație pentru liderii ruși.

Sunt niște lucruri la care mă gândesc de ceva vreme, și pe care văd că niciun guvern al României nu vrea să mi le dea. Câteva lucruri care ne-ar face viața mai bună tuturor, în cele din urmă.

O cârciumă insalubră unde vara se înghesuie toți adolescenții să bea băutură îndoită cu apă, la preț de nimic. Și au început toți să plângă după gloria de mult apusă a bețiilor inutile din Vamă: