În mod normal ar fi fost o colecție de idei legate de alegerile din SUA. Cumva, însă, m-a întristat prea tare rezultatul - nu pentru că a câștigat un fascist sexist care întruchipează, aparent, creștinul perfect, ci pentru că e doar încă o culme pe drumul înspre capătul de linie pentru ideea asta generoasă care a fost democrația liberală.

S-a vorbit destul de mult zilele astea despre Erika Isac și despre faptul că artiștii români mari plagiază cam mult. Nu plagiază, se inspiră. Și sincer, nu mi se pare foarte important. Nu se va întâmpla nicio mare revoluție în muzica românească - nici originalitatea și nici integritatea actului artistic nu sunt elementele care fac piesele populare - lumea nu ascultă pentru că vrea să audă ceva original, ceva bun, ci vrea să fie stimulat și șocat. Și pentru că din ce în ce mai puțini învață engleză și alte limbi străine, le e mai ușor când se reîmpachetează în limba locală entertainment-ul. Nu putem la filme pentru că costă prea mult, dar muzica e mai ieftină, și metodele de producție sunt mai simple. Și muzica e mai simplu de copiat, aducând totuși o oarecare notorietate. Ăsta e motivul pentru care mulți influenceri români au și ceva piese la activ.

Nimeni nu m-a întrebat chestia asta, dar de ce să nu formulez un răspuns? În anul de grație 2024 nu mai suntem în 2017. În 2017 (2015 când am început conceptul, 2016 când am pregătit echipa) nu exista niciun podcast dedicat istoriei, cel puțin, nimic pus la punct cât de cât coerent. Mai avea Zaiafet pe canalul lui de youtube niște rezumate de cărți (pentru că asta erau majoritatea clipurilor lui, chiar dacă între timp și-a mai rafinat metodologia, cred), dar în rest doar câteva proiecte abandonate. Podcastul de istorie mi s-a părut o treabă importantă; proiectul inițial vroiam să îl concentrăm pe Istoria României, chiar episoadele erau marcate în tagurile ID3 ca „Istoria României”. Sergiu nici nu înțelegea prea bine ce vreau să fac - și sincer, chiar dacă am pregătit vreo doi ani podcastul de istorie, după câteva episoade am înțeles că o să tot învăț ce anume vreau să fie acest podcast. Habar n-aveam la episodul 5 ce o să fac la episodul 15, la 15 nici nu visam ce o să fac în episodul 50 și pentru un podcast de istorie a României am ajuns foarte târziu la Burebista, de exemplu.

Dacă aș avea acum un podcast de discuții cultural-politice așa cum era ICR Podcast aș trimite invitații către toți candidații la președinție. Nu aș publica podcasturile cu ei decât după ce le înregistrez pe toate, și aș avea o singură întrebare: „De ce candidezi la președinție?”. Totul va decurge de acolo. Cursa pentru postul de președinte e ilogică, e un post aproape lipsit de importanță, extrem de constrâns care nu îmbunătățește cu nimic starea populației. Cine e președinte e irelevant. Totuși, este considerat scrutinul „rege” - cel mai important. Nu e. Cel mai important post din România, cel de prim-ministru, nu e electiv, acela ar fi trebuit să fie scrutinul rege. Sunt puține națiuni care înțeleg lucrul ăsta (Marea Britanie, Canada și SUA sunt națiunile care își aleg prim-miniștri, nu par s-o ducă rău).

Când scriu lucrurile astea referendumul Moldovei legat de Uniunea Europeană pare că trece. Nu știu rezultatul, și oricare ar fi mă interesează mai mult cei aproape 50% din votanți care au votat contra uniunii europene. Vorbim de un dezastru similar cu Brexitul, unde oamenii și-au tăiat singuri craca de sub picioare și după aia s-au așteptat de la ăia care i-au mințit să livreze ce au promis. Doar că spre deosebire de Marea Britanie, Moldova nu are secole de trecut colonial din care să se hrănească.

Ar trebui să știți cine e Andrei Pogăciaș, mai ales dacă sunteți pasionați de istorie. Are un podcast (show YouTube) unde este invitat permanent, Colecționarul de Istorie, dar a căpătat foarte multă proeminență în momentul în care a colaborat la producția Rise of Empires, sezonul cu Vlad Țepeș, după care a fost invitat la mai multe show-uri YouTube. Înregistrările sunt populare și ușor de găsit, ceea ce îmi dă de înțeles că nu ar trebui să explic prea mult cine e omul😀.

Un trend absolut jenant în social media este să vezi tot felul de prompturi formulate la stilul „Ce opinie ai apăra în felul ăsta?”. Este o formă de a stimula angajamentul, genul ăla de tehnici pe care le foloseau și bloggerii la început (ca să nu mai vorbim de lepșe și alte mizerii similare inspirate din oracolele pe care le schimbam în școala generală). Trendul ăsta devine din ce în ce mai enervant și pentru că e un loc unde oamenii să vină și să expună cele mai controversate idei pe care le au, pentru a porni conversații neplăcute.

Am pus întrebarea asta neîntâmplător; Chrome tocmai se pregătește (dacă nu a făcut-o deja, nu știu, că nu mai folosesc) să scoată suportul de adblockers. Blocarea reclamelor e o treabă foarte importantă în internetul de azi; dar nu vorbim doar de blocarea reclamelor. Vorbim și de date personale - carduri, conturi, parole, locurile prin care ajungi pe internet. După ce Chrome a avut probleme cu faptul că chiar și în modul incognito salva datele tale pe serverele Google, și strânge problemele cu ghiotura.

Azi o să vorbim un pic despre activism politic și despre tentația de a confunda cauzele marginale ca fiind cauze înfrățite. Discuția a pornit de la un manifest pro-Palestina, și înainte de a continua discuția vreau să fac niște precizări. În ultimii ani am învățat să nu mă pronunț definitiv pe niște probleme pe care nu le-am studiat suficient, și nici să nu folosesc cercetarea altora pentru a trage propriile mele concluzii, pentru că alții pot fi (și cel mai des sunt) motivați politic și propagandistic. Dar poziția mea superficial construită față de conflictul din jurul Israelului este că pe de o parte ai o țară care pentru a supraviețui are nevoie de un scut anti-rachetă pe care să-l folosească uneori în fiecare zi, și care e înconjurată de națiuni care au ca edict moral și politic „moarte evreilor”. Tind, așadar, să dau dreptate Israelului în conflict. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care uneori Israelul acționează ca un stat terorist la rândul său, pe de altă parte îmi e greu să iau apărarea unor națiuni conduse de facțiuni teroriste care au ca plan genocidul unor populații dictat pe plan politic și religios.

Să zicem că multă vreme ai fost prins într-un cerc de oameni și opinii de o anumită factură. Nu contează factura - ar putea să fie un grup neonazist, sau un grup ecologist, un grup foarte religios, un grup naționalist. Fără să vrem ne găsim foarte des în astfel de grupuri - putem fi în mai multe, de exemplu putem fi în același timp foarte ecologiști și naționaliști, putem fi în grupuri puternic opuse până în momentul în care ideologiile intră în conflict. La orice punct în viața noastră suntem în grupuri care dețin opinii extreme. Nu trebuie să țină de politică, de aspecte sociale - uneori pur și simplu credem că Rust este un limbaj de programare oribil sau Dark Souls e o serie de jocuri tâmpită care încurajează elitismul anti-jucător. În orice caz, asta e poziția de plecare. Vreau să vorbesc despre un moment anume, cel în care ne angajăm într-o dihotomie (separare a unui întreg în părți care nu se suprapun) și navigăm dintr-o parte în cealaltă a dihotomiei.