#kpopgirls este playlistul anual pe care îl fac în general pentru propriul consum. De unde le strâng? În principiu de-a lungul anului caut recomandări și construiesc un playlist enorm, din care încep să caut ce anume merită păstrat și ce nu. Aici e ce merită păstrat

De ce fac lista asta? În primul rând pentru că îmi place foarte mult muzica, și mi se pare că e foarte multă creativitate în ceea ce se produce în zona respectivă. E foarte neplăcut să văd cum sunt atât de puțini artiști și entitlement-ul artiștilor români, și nu mă mai pasionează de foarte multă vreme ce face industria americană de muzică, parcă e lipsit de suflet. Așa că KPop-ul are echilibrul ăla între ceva produs la scară industrială dar și niște personalități care vor să se exprime, să exprime ceva nou și interesant.

Încep din ce în ce mai multe mesaje disperate legate de faptul că „ăia care și-au început cariera acum 10-12 ani au fost mult mai norocoși. Mesajele sunt diverse, dar aici aveți un exemplu. Și aș putea să-l analizez frază cu frază, paragraf cu paragraf, dar o să mă abțin de la genul ăsta de intransigență, pentru că respectivul nu-mi va citi oricum postarea și nici nu îi va păsa prea mult de ce am de zis.

Continuăm colecția de „aproape KPop”. În mod normal aș zice că e la cererea largului public, dar absolut nimeni nu mi-a cerut lista asta.

Habar nu am cum o să procedăm anul ăsta cu topul #kpopgirls, tradiția pe care nimeni n-a cerut-o și pe care o fac eu de unul singur pentru mine însumi. Dar cred că o să vă dau să ascult niște piese de anul trecut (intrând un pic în 2023, că așa e mișto). O să le iau cronologic, o să fie vreo zece piese pe postare, și vedem mai departe.

Cred că încep să obosesc de la câteva lucruri pe care le făceam acum o vreme. De exemplu, făceam mișto de rezoluțiile de anul nou. Știți voi, acele speranțe deșarte pe care și le fac oamenii la început de an, și care cele mai multe devin amintire după prima săptămână. Sunt amuzante. Sunt imposibile. Iar Rezoluție e cuvântul nepotrivit - că e furculision englezesc. Doar că…

Anul ăsta obiectivul fusese de 100 de cărți - jumătate doream să fie comic books, un sfert să fie cărți românești, și restul să fie de plăcere. Nu știu sigur cum mi-a reușit, mai ales că finalul de an a fost cu o mulțime de reviste de comics citite în ceea ce ar putea părea grabă. E clar, la anul o să-mi pun în obiectiv 20 de cărți, mă gândesc că anul 2025 o să fie an de citit Sanderson pentru mine.

Cât de supărați ar trebui să fim pe trenulețu’ lu’ Ciolacu’? Moderat de tare. Dar nu pentru ce e în ea. Cred că ce e în ea sunt măsuri oarecum decente, un pic deranjante, dar necesare o parte din ele. Nu, nu pentru ordonanța asta ar trebui să fim supărați.

Bobul de piper este o dovadă a cât de veche este civilizația noastră pe acest pământ. Piperul nu crește la noi, în România. Piperul negru, Piper Nigrum cum îi zice pe numele latinescu, este o plantă care crește în India, este folosit în toată lumea în mâncăruri, și, mă informează Enciclopedia Britannica, are o folosință limitată în medicină pentru combaterea flatulenței. Deci românii au făcut negoț pentru a avea această plantă în arsenalul gastronomic, lucru care probabil mi-ar fi confirmat de ceva texte din evul mediu dacă m-aș obosi să le caut.

Asta e o poveste simplu de explicat, în cinci poze. Uneori mă mai enervez pe oamenii care pun „link în primul comentariu”. Am scris despre asta mai demult. Și uneori oamenilor e bine să le reamintești; și pentru că îmi place să fiu glumeț pe internet, am decis să fac și o mică glumă. Rezultatul vă va explica de ce Facebook trebuie închis.