Vă plictisesc cu un articol despre blogosferă, nu pentru că nu aveam ce altceva să vă scriu, ci pentru că stau acu’ în miez de noapte și mă macină o întrebare. Mai exact, este bloggerul o persoană responsabilă pe tot ce scrie sau nu?

Prima oară cînd auzi că ’less is more’ (mai puțin este mai mult) te bufnește rîsul. E și normal, auzi prima oară lucrul ăsta cînd ești prea copil să înțelegi despre ce e vorba. Apoi auzi în stînga și în dreapta – mai toți cei ce se vor ocupa de profesii intelectuale vor ajunge să se lovească de ’less is more'.

De vreun an și jumătate încerc să scriu acest articol – cam de când am simțit că dincolo de o revenire meteorică, Puya creează hit după hit și a revenit consistent pe scena muzicală. Dar chiar și acum, la vreo trei ani de la revenirea lui, Puya e un artist contestat din toate părțile, și totuși mi se pare un artist interesant. Nu am apucat să explic de ce, totuși, și abia acum, odată cu lansarea ultimei sale piese, „Nimic nu e nou” pentru a explica de ce.

Documentarul românesc este hipsterul documentarelor din întreaga lume. El este cool prin propria existență; vroiam de mult să spun lucrul ăsta, dar niciodată sentimentul nu a fost atît de puternic ca atunci cînd am vizionat Cold Waves – documentarul despre Radio Europa Liberă.

Nu e în obiceiul meu să vorbesc despre blogging și chestii despre Internetul ‘social’, cel din care fac acum niște tinerei bani cu nemiluita. Cred însă că e un subiect interesant pentru mine, ca și creator de conținut, și aș vrea să-mi clarific (și mie și vouă) poziția față de acest curent nou sufocant și agresiv.

Îmi găsesc ideile din ce în ce mai departe de main-stream. Am început prin 2007, pe cînd ProTv-ul emitea o aberantă petiție pentru poliția animalelor. Atunci am creat și o petiție, „Nu crime”, pe care am postat-o odată cu o scrisoare deschisă către ProTv. Petiția a strîns în 4 ani și jumătate 1100 de semnatari, nu 50.000 ca petiția pentru animăluțe a ProTv-ului, semn că și pe Internet e ca în viață, tot corigentul și nesimțitul care sparge semințe are mai multă putere decît oamenii de bun simț.

Una din cele mai bune piese făcute vreodată, Glory Box este o epitomă a ideii de tristețe în muzică… instrumentalul lent, aproape psihedelic, vocea afectată a lui Beth Gibbons, acea voce cu accente bolnăvicioase pe care o regăsim în aproape toate cîntecele care vor să fie hipster-cool acum. With no further ado, Glory box:

Recunosc că de ceva vreme nu mai reușesc să citesc. Nu mai reușesc să-mi iau două ore dedicate numai și numai lecturii – mi-e aproape imposibil să nu mă gîndesc la altceva de făcut, la o schimbare de context, la ce articole noi au mai apărut pe net, la ce muzică să mai ascult, la ce film să văd și tot așa.

Pentru că e 29 februarie (deși s-ar putea foarte bine să fie 1 martie cînd citiți voi, sau 30 februarie dacă ați fumat ceva suficient de tare) o să îmi permit să dau vina unilateral pe internet pentru tot ce e greșit în universul ăsta. Așa aș putea să o fac o temă recurentă, o dată la 4 ani să mai zic cît de rău e internetul.

S-a vorbit mult despre ACTA zilele astea; mult și aiurea, neașteptat de aiurea mai ales din cauza pasiunilor stîrnite în jurul legii. În realitate nimeni nu susține ACTA; și dacă o susține e supus la atacuri necondiționate. Decizia e luată. ACTA e rea. Sau noi suntem răi?