Pe scurt (început de martie 2016)

Lumea a fost șocată de faptul că Maria Șarapova nu se hrănește numai cu pâine, brânză și roșii, și că a gustat din nectarul zeilor, pe numele lui Meldonium. Sunt sigur că lumea e absolut șocată și de faptul că majoritatea sportivilor de mare performanță (inclusiv Federer, cc @Sergiu) se dopează într-un fel sau altul.  E o formă de naivitate, de bună seamă – absolut toți sportivii de top optimizează alimentația, folosesc diverse trucuri la limita legalității pentru a-și menține performanța. Pentru că sunt în zona gri, nereglementată încă (cum era Șarapova cu Meldonium-ul) ei încă iau premii după premii. Dar e natural – în fond, și o ciorbă bună poate să te dopeze dacă îți oferă genul de energie necesar pentru a avea performanță maximă la un sport. Și nu e ca și cum ar fi primul lucru care se întâmplă în zona gri – de exemplu contabilii folosesc termenul de „optimizare fiscală” pentru ceea ce procurorii denumesc „evaziune fiscală” sau „deturnare de fonduri”, iar nicotina e încă legală în timp ce THC-ul sau opioidele nu sunt. Distanța dintre liniile de demarcație între „normal/anormal” și ce e „legal/ilegal” e încă mare, și liniile se intersectează des. E normal. Performerii sportivi sunt niște oameni dopați cu chestii din zona gri. Nu, nu doar antrenamentele îi fac performeri. Acum hai să trecem peste asta.

Lumea și-a amintit de Andreea Răducan. Ea a călcat dintr-o greșeală a medicului ei peste linia de ilegalitate. Șarapova, Federer sau Williams au echipe vaste de nutriționiști, doctori și fizio-terapeuți care calcă foarte des zona gri între normalitate și ilegalitate. Get over it.


Că tot vorbeam de Șarapova, lumea a uitat că în română există semnul Ș. Toată lumea, inclusiv eu, a dat-o cu „Sharapova” în sus și-n jos – când colo puteau foarte bine să Șarapovizeze calm. Numele domnișoarei Шара́пова (băieți, e singură, acum e momentul să-i arătați că o apreciați, să o sprijiniți moral și să-i scrieți corect numele) se scrie cu Ș (furca aia ciudată) și în rusă. Hai să vorbim de Șarapova, că Sharapova e pentru alții.


Tinerii se plâng de bacalaureat. Nu pun la îndoială cei 12 ani de școală în care au intrat în contact cu lucruri majoritar neinteresante pentru ei. Real, majoritatea vor folosi doar adunarea și scăderea – nici măcar înmulțirea, gramatica sau chestii de bun simț precum regula de trei simplă nu sunt capabili să le folosească. Cu toate astea nu există nicio urmă de protest în legătură cu faptul că învață ce e ăla pistil fără să îi folosească niciodată. De ce? Păi problema nu e că învață lucruri inutile – inutilul e parte din viața lor. Problema e că trebuie să dea un examen la care rigorile sunt ridicate. După 12 ani trebuie să se prezinte cu ceea ce au învățat, și e un moment decisiv. Ce frumos ar fi să trăim fără momente decisive! „All we need is love!” își reamintește tânărul în fața bacalaureatului, că e prea fricos să dea un examen care, ca dimensiune de învățat și procesat, seamănă cu primul examen la primul curs din facultate. Examen pe care îl pregătești vreme de patru ani, spre deosebire de examenul ăla de analiză matematică pe care îl pregătești în trei zile. Dar no, ce puteam să așteptăm de la o generație de plângăcioși?


Doar că nu toată generația e de plângăcioși. De fapt, pe măsură ce înaintăm în timp ne dăm seama că habar nu avem despre generația asta de oameni care vine după noi. Și poate că o să vi se pară surprinzător, dar copiii voștri nu vor să le postați pozele pe net. Preferă să o facă ei singuri, să posteze pornografie prin snapchat și după aia să se mire că îi arde.


Vă mai amintiți de faza aia când Samsung l-a adus pe Zuckerberg în sală când toată lumea era cu ochii într-o cască? Samsung vrea să credeți că următorul pas în dezvoltarea tehnologică e realitatea virtuală. Eu refuz să cred asta – e doar entertainment. În schimb, robotica avansează – și curând ajungem în lumea aia ideală Asimoviană în care oamenii sunt un fel de nobilime de la 1700 și roboții vor fi niște servitori cuminți. Din păcate, însă, nici asta nu se va întâmpla, pentru că există un element esențial uitat – cruzimea oamenilor față de oameni. O să comentez, poate, mai pe larg, altă dată.


Au făcut un sistem care să bată cei mai tari jucători de Go, demonstrând complexitatea Go-ului. Acum, că problema e rezolvată, sper să rezolve problema cealaltă, mai interesantă: să faci un AI care să joace la 15kyu, la 10kyu, la 5kyu și să nu fie previzibil. E cam greu să faci un AI care să nu fie nici foarte bun nici foarte slab – doar mediocru – există doar două măsuri – perfect sau execrabil/previzibil. În fond, problema jocului de Go nu e rezolvată. Jocul de Go nu are sens decât în felul în care te raportezi la el – frumusețea lui stă în dificultatea de a-l stăpâni, în a crește individual, în a adopta lecțiile de viață pe care ți le demonstrează jocul. Faptul că există calculatoare suficient de puternice să bată un jucător uman e neesențial. Esența jocului de go e felul în care acesta te ajută să-ți îmbunătățești viața.

[update] Și apropos, Alpha tocmai a renunțat să continue un joc. Încă e departe de „perfect”. Diferența fiind că la sfârșitul zilei, doar un jucător va respira, va îmbrățișa pe cineva, va simți ceva, va gândi altceva decât să pună piesele jos. Mai e de lucru 😉


În Brașov Poliția a cerut să se desființeze o trecere de pietoni pentru că șoferii nu se pot abține de la a distruge vieți, iar oamenii continuă să sară de bezmetici în fața mașinilor, crezând că cineva în România vrea să respecte legi. Aștept cu nerăbdare momentul în care va deveni ilegal să conduci o mașină pe stradă. Și nu glumesc – oamenii sunt prea disfuncționali pentru a putea conduce o mașină. Ochii umani sunt un set de senzori, mâinile și picioarele sunt niște pârghii coordonate de un program care e în creierul nostru, și care se îmbunătățește în timp. Nu avem nevoie de milioane (sau miliarde) de piloți care să facă aceleași greșeli la infinit. Putem face programe care să conducă mașinile – suntem la acel moment în istoria umană în care putem face niște mașini mult mai eficiente în a conduce mașinile. Și trebuie doar să facem interfețe bune să comunicăm cu ele.