Cum pirateria ne sărăcește pe toți

Orice să-i ceri românului, dar nu să nu mai fure.

Există în român o nevoie viscerală de a fura. O furie dementă în care totul i se cuvine și merită orice. E oarecum natural, vine din moștenirea comunistă unde ’toată lumea fura, dar nu lipsea nimic’. Nu, nu toată lumea fura, și nu toată lumea fură acum; însă cei care o fac o fac cu o apetență profundă. 

Am cîteva cazuri recente de oameni care au încercat să îmi explice cît de greșit e felul în care gîndesc. Acum aproape un an am decis să renunț la orice material piratat. Primele reacții pe care le-am stîrnit au fost: „chiar la tot? nu mai ai niște CD-uri pe undeva?”. „Da, chiar tot”. Uimirea a fost universală. Fiecare și-a justificat nevoile într-un fel sau altul.

Și e ok. Nu e nevoie să îmi urmeze toată lumea exemplul; de fapt, e un pic prea tîrziu, și o să explic în cele ce urmează de ce. Recunosc aspectele pozitive ale pirateriei: pirateria trimite un mesaj puternic către cei care au poziții de forță/monopol în ceea ce privește un anumit tip de conținut. Vrem disponibilitate, vrem prețuri decente, vrem conținutul acum.

Am avut o serie de articole dedicate soluțiilor pentru diversele tipuri de conținut. Tot pe acest blog am vorbit despre cum poți accesa conținut în mod decent la prețuri acceptabile. Am vorbit despre Zonga, Youtube, despre Amazon (nu și despre Audible, dar și Audible e mișto). Am vorbit despre alternative care ar putea acoperi nevoile a 99% din utilizatorii de internet. Chiar dacă articolele sunt scrise într-o manieră mai personală, cineva care își dorește alternative le va găsi.

Însă azi vreau să scriu un articol pentru toți acei flower-power care cred că faptul că ei piratează cărți e încurajat de autori și nu îi afectează pe aceștia. Nu le voi explica cum ei nu sunt păstrătorii cunoștințelor întregii umanități, însă le voi explica care sunt urmările (care se și văd) și în ce fel contribuie la sărăcirea noastră ca societate și ca țară. Voi vorbi în mod special despre producția de carte; extrapolarea la alte medii v-o las ca exercițiu.

Ce este o carte? O carte este, în accepțiunea cea mai simplistă, un text, înșirat pe hîrtie, vîndut pentru un preț modic sau nu în magazine numite librării (de la latinescul ’libris’). A nu se confunda cu bibliotecile – foarte mulți confundă termenii, pentru că englezescul ’library’ se referă la biblioteci (de la grecescul ‘byblos’), unde cărțile sunt accesibile pentru un anumit preț (modic, cel mai des).

Apariția calculatoarelor, a Internetului și, mai nou, al calculatoarelor cu o mare capacitate de stocare a făcut ca prețul deținerii unui text să fie minimal. Un hard-disk de 1TB costă sub 50€, iar un terabyte de date înseamnă undeva pe la 1-2 milioane de cărți. Dacă măsurăm o pagină ca 2000 de caractere, un terabyte de date poate conține 550 milioane de pagini; și asta în cazul în care nu folosim algoritmi de compresie. A deține cărți electronice e un lucru incredibil de ieftin.

De aceea există proiecte precum Proiectul Gutenberg, care s-a pus să strîngă toată (pe cît posibil) cartea care nu mai e constrînsă sub drepturile de autor. Baza de date a proiectului Gutenberg poate fi descărcată la orice oră; le sugerez celor care vor să salveze biblioteca din Alexandria să susțină proiectul Gutenberg.

Dincolo de această mică deviație, revenim la ideea de carte. O carte poate fi un text de mici dimensiuni, cîteva zeci sau sute de kilobytes. Însă e o carte doar atît? Nu chiar; pentru a ajunge în acea formă vă voi descrie cam care e efortul de a scrie o carte.

În primul rînd, destul de des ideea unei cărți pornește de la un autor care dorește să spună o poveste. O face din pasiune, poate, sau din diverse alte motive: interese politice, financiare, își dorește faimă, etc. Ideea e că investește în asta timp din timpul lui liber; acel timp liber pe care tu, cel care nu scrii acea carte, îl petreci după buna ta plăcere.

A scrie o carte e un proces foarte dificil pentru unii și foarte ușor pentru alții. Unii sunt naturali, și pot scrie o carte într-o lună. Însă o carte nu se termină acolo; textul acela nu e suficient. Nu vreți să vedeți cum arată o primă versiune; cel mai des este o bucată de text fără sens, care nu reușește să stea în picioare de unul singur, cu multe greșeli de ortografie, cu idei puse în ordinea greșită, cu accente pe aspecte neimportante și, foarte des, fără noimă. Uneori, primul draft este într-o stare atît de jalnică încît cere mîna unui editor.

Editorii buni sunt puțini, și sunt foarte greu de găsit. Sunt oameni care au răbdare cu textul neprelucrat; sunt oamenii care dintr-o masă informă văd o bijuterie. Ei sunt cei care sprijină autorul să prelucreze, să lustruiască, să accentueze lucrurile bune, să treacă mai ușor peste impas. Un editor bun poate salva o carte proastă; în schimb, o carte bună poate fi îngropată de un editor slab.

Sau, poate, e o carte străină. Ea deja e un giuvaer, nu mai trebuie șlefuită. Credeți? Cum poate fi accesibilă o carte care nu e scrisă în limba ta maternă? Nu-i așa că e nevoie de un traducător, și cineva care să corecteze textul?

În sfîrșit, odată ce munca celor de mai sus este încheiată, avem textul, mirificii megabytes cu cartea. Cum ajunge ea la tine?

În primul rînd, trebuie să auzi de ea. Cum o să poți auzi de ea? În primul rînd, ai nevoie de reclamă; marketing, cineva de încredere care să citească cartea, să îți povestească despre ea, să ți-o recomande. Un artist care să facă o copertă, niște afișe. Și să zicem că poate vrei să ai cartea și în format fizic: atunci ai niște tipografi, niște desenatori care te ajută cu aspectul cărții…

Procesul de aducere a cărții în fața cititorului, în librării, e un proces complicat și îndelungat, în care sunt implicați mulți oameni: de la tipografi, la hamali, la transportatori, la deținători de librării, la vînzătorii din librărie. Hîrtia? Păi hîrtia necesită celuloză, care se obține din buștenii tăiați din zone dedicate acestui scop. Tăietori de lemne, ingineri forestieri, plantatori de păduri (pentru că pentru a exploata trebuie să plantezi păduri). Necumpărînd cărți, nimeni nu va avea motiv să planteze la nivel industrial copaci și, implicit, natura și calitatea aerului înconjurător are de suferit.

Pentru varianta electronică, e drept, vorbim de alți oameni: cei care fac un website de unde poți cumpăra produsul, cei care scriu softul care îți asigură securitatea tranzacției, cei care primesc comanda ta și o confirmă, cei care stau să-ți ofere suport tehnic pentru eventualele probleme pe care le ai.

Ce se întîmplă cînd tu piratezi?

Păi e simplu. Nimeni din oamenii ăștia nu va fi plătit. Autorul nu va primi niciun ban, și nu va mai avea absolut niciun motiv să scrie următoarea carte, pentru că timpul ăla pierdut ar putea să și-l petreacă descărcînd, ca și tine, citind cărți și muncind într-o altă industrie mai profitabilă, să zicem, extracția de aur de la Roșia Montană, sau cerșitul de ajutor social de la stat.

Editorul? La ce bun să mai editeze ceva ce niciun autor nu mai dorește să producă gratuit? Sigur, or mai fi cîțiva pasionați. Dar editarea unui text e o muncă grea; e mult mai ușor să scrii un text (dovadă această postare de blog) decît să editezi un text. Cine îl plătește? Poate el să trăiască din satisfacțiile celor cîteva mii de oameni care au descărcat cartea de pe torenți? Poate să-și facă o familie, să aibă copii, să mănînce seara sau, doamne ferească, de două ori pe zi?

Dar ce se întîmplă cu tipograful, cu librarul, cu vînzătorul, cu hamalul, cu transportatorul? Ce se întîmplă cu desenatorul, ce se întîmplă cu artiștii care au contribuit? Vor mai avea ei din ce să trăiască?

Îmi amintesc un caz simpatic, fără legătură cu cărțile. Mi-a plăcut foarte mult comentariul ăsta al lui Răzvan, citind despre niște tineri care vor să explice lumii că proprietatea intelectuală e rea și copiatul fără granițe e bun. Și, observă el, făcuseră un proiect de crowdfunding pentru asta. De ce? Pentru că pentru a produce ceva e nevoie de bani. Exact. Nici măcar pasionații vieții care vor să fie bibliotecarii din Alexandria nu pot să producă ceva fără bani. Pentru că, uimitor, lucrurile costă.

Ei, cine e un pic cu capul pe umeri și mintea între urechi înțelege: piratînd o carte nu ai afectat un autor (care poate nu se supără), ci o mulțime de oameni care lucrează în industriile conexe, pentru că, vedeți voi, industriile astea sunt interconectate. În momentul în care tu iei un produs ieftin, la cîțiva lei, poate 20, poate 40, acei bani se împart între toți acești oameni; din cauza acelor bani, zeci, sute, poate mii de oameni au de mîncare, un loc de muncă stabil, și pot contribui la societate în diverse moduri.

O să mai vorbesc despre un aspect, mult mai direct și mult mai ușor de urmărit. Să zicem că nu există decît un singur intermediar. Eu, autorul, scriu o carte și o dau pe net. Tu o copiezi. Întrebarea e: voi scrie cartea următoare? Dacă voi credeți că răspunsul e ‘da’, întrebarea mea e: „de ce credeți că sunt prost să îmi consum energia mentală și timpul liber scriind cărți, dacă ele nu îmi aduc lucrurile pe care mi le doresc de la ele?” E clar, nu vorbim doar de bani, dar vorbim de anumite lucruri pe care autorul și le-a pus în vedere. Da, poate că uneori cartea piratată este modul prin care autorul își dorește să se răspîndească cartea… dar dacă un autor stabilește un anumit preț, fie că e o adresă de e-mail, 1€, o recomandare, sau orice altceva, de ce să nu-i plătești acel preț?

Tu cînd mergi la muncă mergi fără să primești niciun ban, pentru că îți place ce faci?

Astea sunt întrebările pe care trebuie să vi le puneți ca să înțelegeți de ce pirateria e un lucru greșit. Piratînd, nu sacrificați doar industrii întregi, ci, mai rău, vă afectați vouă înșivă șansele de a participa în procesul de fabricare a unei cărți. Și nu, nu acelea sunt cele mai rele meserii din lume.

Pirateria ajunge în cele din urmă să ne sărăcească pe toți. Mai puțini oameni care participă în procesul economic, mai puțini oameni care să contribuie la punga comună, mai puțini bani de împărțit. Mai puține acte culturale, pentru că, să recunoaștem, ce vine pe gratis nu e întotdeauna ceea ce îți dorești, și artiștii buni au nevoie să-și exerseze arta, ori pentru asta au nevoie de bani. Și vor să-i facă cinstit, nu jefuindu-vă prin cererea de bani de la stat. Vor să-i facă pe merit.

Data viitoare cînd piratezi, cînd recomanzi un material piratat sau chiar atunci cînd mergi la muncă și nu ești plătit, gîndește-te că tu ești unul din motivele pentru care țara e prea săracă pentru ca tu să ai parte de lucruri bune.

Ziceam la începutul articolului că e un pic cam tîrziu; răul a fost făcut. Deja au murit ziare, au murit tipografii, edituri, oamenii din domeniile astea au început să facă altceva; unii editori s-au făcut tehnoredactori pe site-uri de spam-uri, unde scriu cinci paragrafe pentru zece lei. Autorii? Se ocupă de slujbele lor, au alte treburi. La ce bun să scrie, cînd oamenii nu vor să citească? La ce bun să aibă zece mii, cincizeci de mii de fani pe facebook dacă ultima lor carte s-a vîndut în una-două sute de exemplare? La ce bun?

Oamenii buni au plecat, au rămas cei care sunt incredibil de idealiști și încă mai speră, sau cei foarte buni care însă sunt obligați să publice cărți scrise de niște nulități ambulante, pentru că alea se vînd. Ar fi frumoasă o grevă a acestor oameni, din păcate, însă, e plină piața de oameni dispuși să facă zece lei scriind articole pentru NLPiști. Dar voi, dragi pirați, v-ați asigurat că oamenii ăia o să moară de foame și o să dispară spre alt domeniu. De ce? Pentru că ați fost mult prea darnici cu lucrurile altora.

Data viitoare cînd vedeți un fost om de litere cerșind pe stradă, amintește-ți că tu ești de vină. Cînd un masterand sau doctor în literatură servește cartofi prăjiți la McDonalds, tu ești de vină. Și cînd oamenii se omoară între ei de foame, tot tu ești de vină. Contribuția ta la societate e furtul.