Ploaie peste Ahreim (povestire)

În piaţa cea mare din Ahreim se plimba marele mag Olhertius. În spatele lui, ca întotdeauna, doi oşteni din gărzile guvernatorului. Tîrau după ei două halebarde imense, de bună seamă folosite numai în scop ceremonial, căci păreau făcute mai degrabă pentru uriaşi decît pentru oameni. Livreaua le era prăfuită şi mersul îngreunat de căldură; spre deosebire de ei, magul purta o simplă tunică ce nu-i îngreuna mişcările. Puţini din ţăranii care îl urmăreau din priviri ştiau secretul tunicii, poate doar vreun negustor mai înstărit ar fi ştiut să spună că tunica aceea era făcută din fir de kufhal, şi că o astfel de tunică era un cadou regesc, căci kufhalul este un arbore ce creşte numai şi numai în cetatea măreaţă a elfilor, Lorien.

Dar mai de preţ era pentru soldaţi – căci puţinii dintre ei ce supravieţuiseră războiului dintre elfi şi orci îşi mai aminteau de tunicile conducătorilor elfi, mai uşoare ca o cămaşă de in, şi mai rezistente ca platoşele călăreţilor din Kharun.

Magul coborîse în cetate de îndată ce văzuse primul nor din vîrful turnului său – pierdut în contemplare uitase de trecerea timpului – şi acum îşi făcea rondul obişnuit pe care îl detestau toţi ahrimii. Căci magul avea dreptul la absolut tot ce-şi dorea, şi prin ordinul guvernatorului, ordin pe care adesea îl impusese cu forţa, oricine avea dreptul la doi bani de aur despăgubire din tot ce lua Olhertius. Iar ţăranii nu puteau decît să se roage la ceruri, sperînd că magul îi va ocoli.

În seara aceasta aveau noroc. Ploaia venea mai repede – şi cu toţii începuseră să-şi strîngă cele mai de preţ mărfuri. Chiar şi-aşa, prezenţa magului, ce putea pretinde să i se arate şi să i se ofere absolut orice pentru ‘magii ce vă protejează’, nu trecu neobservată. Asta pentru că magul însuşi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor – şi nimeni nu-i contesta acest drept. Toţi cei ce încercaseră să-l rănească ajunseseră ei victimele. Se spunea că şi sabia trecea prin el de parcă n-ar fi fost, şi că era protejat de o vrajă indestructibilă, ce-l făcea invincibil.

Ploaia venea, şi agitaţia crescuse. Norii negri se adunau asupra Ahreim-ului, strigîndu-şi ura cu tunete şi fulgere.

De mag se apropie o făptură plăpîndă, şi-i sări la picioare.

– Ajutor, mărite mag. Ajută-mă.

Magul, întrerupt de la plimbarea sa îl privi sfidător.

– Cine eşti tu să ceri sprijinul meu?

Cerşetorul se opri şi privi înspre mag.

– Ah, durere… ah, cîtă durere…

– Durere ai zis?

Magul făcu un semn către halebardierii din spatele său, şi strigă:

– Haide să te învăţ ce e durerea… ca să ştii odată pentru totdeauna! Şi să ştie şi toţi cei ce privesc acum!

Şi se retrase, urmărind cum primul soldat înfigea adînc între coastele cerşetorului vîrful halebardei.

*****

Prima oară s-a întîmplat pe la zece ani. Se scălda în rîu, şi sub apă îl zgîriase o creangă ce plutea pe jumătate înecată… Dar zgîrieturile se întinseseră pe întreg trupul său, fără nici o noimă, şi simţi cum trupul îi fu lovit din toate părţile de pietre – capul începu să-l doară puternic şi căzu fără energie pe malul rîului. Cînd părinţii îl găsiseră se lăsase deja noaptea şi nimeni nu crezu povestea lui.

Pentru o vreme nimic nu mai simţi, cu excepţia cîtorva dureri mici pe care le ignoră. Era acum flăcăiandru de vreo 16 ani şi îşi ajuta tatăl să strîngă fînul. Se oprise brusc, şi deodată parcă întreg cîmpul începuse să se cutremure cu el. Nu înţelegea ce se întîmplă – simţea o atingere străină, care încerca parcă să-l alunge, dar el vroia mai aproape, şi mai aproape… Se trezi privind pierdut în depărtare, cu tatăl care se întorsese nervos către el.

– Ce-ţi veni? Pune mîna şi munceşte, că nu stau toată ziua după tine!

Şi comanda tatălui îi seceră reveria.

Dar în aceeaşi seară se retrase de unul singur în grajd, şi ascuns în fîn, se pierdu din nou în acel vis.

Zi după zi simţea din nou dorinţa de a se retrage – deşi nu înţelegea absolut nimic din ce se întîmpla – era un vis plăcut şi neplăcut, era un lucru rău, simţea asta – vedea în mintea lui fiinţe inexistente, ca pe-un fum – şi cum le atingea dispăreau, dar atingerea lor era nespus de plăcută…

Şi toate acestea continuară pînă într-o zi cînd, dus prin vecini cu o rugăminte de la mama lui, rămase singur cu fata vecinului… Îşi pierduse minţile, căci singurul lucru pe care şi-l mai amintea este că vorbeau despre nimica toată – şi apoi o văzu plîngînd şi fugind de el.

Fugi şi el speriat. Nu ştiu dacă să se întoarcă acasă aşa că o luă în cealaltă direcţie – ieşi din sat şi se afundă în pădure.

A stat mult să se gîndească la ce a făcut. Nu apucase să-i facă nici un rău, dar nici departe nu fusese şi avea de gînd să fugă… să fugă cît mai departe…

Din acea zi a mers… mai departe, cît mai departe de satul lui – prinse apoi gustul drumului şi umblă din sat în sat pînă cînd ajunse în marea cetatea a Kharunului. Acolo intră argat la un văcar, dîndu-se orfan, şi poate că totul ar fi fost bine dacă nu ar fi reînceput durerile din senin. Prima dată văcarul crezu că tînărul adormise – şi încercă să-l trezească. Nu se trezi decît două zile mai tîrziu, şi fiecare mişcare îl durea încît de durere leşină din nou. Şi pe trupul lui doctorii nu găsiră nici o urmă lăsată de vreo bătaie – aşa că toţi dădură din umeri…

O vreme îl ţinu văcarul dar într-o zi, după cîţiva ani, văcarul se prăpădi, şi el rămase singur să aibă grijă de vaci. Nu ţinu însă la afacere – vîndu vacile şi toţi banii îi trimise cadou templului – iar el plecă în munţi, căutînd răspunsuri.

Dar nu primi nici un răspuns – durerile le resimţea din ce în ce mai rar, dar parcă mult mai puternice – leşina cu zilele – şi de data asta nu mai simţea dureri ca şi cum ar fi fost lovituri – ci din contră, durerile îi ardeau simţurile, sau îi îngheţau sufletul…

*****

Nimeni nu înţelegea cum de tînărul mag rezistase. Globul de flăcări îl lovise din plin dar tînărul mag parcă îl aşteptase – trupul lui absorbi puterea loviturii ca şi cum nu ar fi fost nimic, şi apoi se întorsese spre cel ce iniţiase atacul.

– Mai vrei să încerci?

Şi fără nici un alt cuvînt întoarse vraja, şi trimise un glob de foc distrugător spre cel ce încercase să-l elimine.

– Mai vrea cineva?

Nimeni nu mai spuse nimic. Dură aproape un sfert de ceas pînă cînd magul cel mare se întoarse. Se aşteptase să vadă peste tot numai leşuri de magi tineri – un măcel tradiţional prin care se selecta cel mai puternic dintre magii învăţăcei. Se întreba de fiecare dată dacă trebuia să aibă remuşcări că îi trimisese la moarte atît de tineri – dar îşi amintea că el însuşi trecuse prin acelaşi ritual de iniţiere. Cel mai bun rămîne în viaţă – ceilalţi trebuie să dispară.

Surpriza fu pe măsură. În centru stătea un mag, în jurul lui toţi ceilalţi, cu capul plecat.

– Ce se întîmplă?

Olhertius se întoarse către magul major ce intrase acum în sala palatului.

– Nimic nu va mai fi ca pînă acum.

Presimţind primejdia, magul trimise un glob de gheaţă către Olhertius – dar acesta nici nu clipi. Ca şi cum nu ar fi existat, atacul său de gheaţă dispăru absorbit de trupul tînărului.

Iar pedeapsa fu pe măsură.

*****

Nu ştia de ce îi revenise episodul acesta în minte. Privea spre cerşetorul ce-şi primea pedeapsa pentru îndrăzneală – şi-i recunoştea trăsăturile. Îi urmări fascinat căderea, îi urmări fascinat ultima suflare – atîtea morţi văzuse, dar nicicînd una mai familiară… Simţea că recunoaşte întru totul scena, simţea că de data asta ceva e diferit…

Rămase deasupra lui, să simtă mirosul morţii. Îi făcea bine, întotdeauna îl reînvigora să simtă cum se scurge viaţa din victimele sale. Se uită în ochii fără viaţă ai cerşetorului. Şi un singur lucru îi mai veni în minte. Cuvintele tatălui lui.

– Ţine minte, fiul meu… Nicicînd să nu-ţi fie teamă că vei suferi durere. Nu, tu nu vei simţi nicicînd durere.

Deasupra lui furtuna se dezlănţuise. Ţăranii alergau în jurul lui, adăpostindu-şi mărfurile, doar el rămăsese în ploaie. Chiar şi soldaţii se retraseră să se ascundă de ploaia ce se transforma în grindină.

Şi pentru prima dată magul simţi durere.

Prima picătură de apă îl lovi şi durerea îl copleşi – ca şi cum s-ar fi strîns în ea durerile din întreaga sa viaţă.

Simţea cum fiecare picătură în parte îl rănea – şi durerea îl paraliza… Încercă să strige, dar cu fiecare strop durerea creştea – şi căzu leşinat de durere.

*****

Cu toţii vorbeau despre moartea magului. Şi pentru toţi cei care acum priveau uimiţi trupul magului de neînvins, pe care o simplă ploaie îl rănise fatal, trupul cerşetorului era doar detaliu. Căci cine ar fi putut face legătura între cei doi morţi din piaţa mare a Ahreim-ului? Cine ar fi putut face legătura între un simplu cerşetor şi temutul Olhertius, cel pe care nici o vrajă nu-l putea atinge, pe-al cărui trup nici o armă nu-l putea vătăma.

Doar undeva, în spatele mulţimii, un bătrîn privea pierdut scena din toiagul său. Şi hainele lui erau ponosite, şi pline de praf ca după un drum lung. Lacrimi murdare, îmbibate de praf se întindeau pe obrazul său, şi parcă nu mai avea putere să-şi ridice mîneca să şi le şteargă.

Îşi acoperi doar faţa bătută de soare cu gluga, şi se întoarse către ieşirea din piaţă. Lăsa în urmă un fiu, şi un nevinovat, căci amîndoi muriseră de mîna sa. Era el cel care, vrînd să-şi apere copilul de orice durere a creat această magie puternică… prin care toată durerea o arunca în trupul altui copil, ce avusese nefericirea de a se naşte în aceeaşi zi cu fiul său, Olhertius.

N-ar fi crezut nicicînd că puterea pe care i-a dat-o îl va transforma în tiranul de azi. Ştia însă că o viaţă fără dureri va fi curmată de prima adiere de vînt…

Se îndepărtă încet, şi mîna îi tremurau din ce în ce mai tare pe toiag. Se sprijini cu ambele mîini, genunchii prea slabi îi tremurau tare, şi cu greu le potoli tremurul. Se adăposti de ploaia care se înteţea sub podul de la intrarea în piaţa mare – avu însă grijă să se dea un pic în spate pentru a face loc mulţimii ce se înghesuia să vadă trupul neînsufleţit.

“Orice om are dreptul să-şi îndrepte greşeala”, şopti ca pentru el, şi se sprijini de zid aşteptînd să treacă ploaia.

Comments are closed.