Poate chestia asta nu e pentru tine

În ultimele zile am fost un pic în centrul atenției cu niște opinii nepopulare. În fond, asta e diferența dintre un blog și presă: presa e forțată să fie populistă în timp ce-i satisface pe cei care au plătit salariile celor care scriu, pe când blogul poate exprima o opinie nepopulară și neplătită.

În ultimele zile am primit mai multe înjurături decât Victor Ponta, și ăsta nu e un lucru ușor. De fiecare dată când opiniile mele nepopulare au ajuns în zona respectivă am avut oameni care m-au sfătuit să mă las de treaba asta cu blogul, că nu merită să-mi bat capul cu oamenii care mă înjură. Le-am răspuns că poate treaba asta nu e pentru ei, și în ciuda înjurăturilor mie mi se pare interesant blogul. În ciuda înjurăturilor, simt că treaba asta e mișto și îmi place. Uneori, chiar descopăr în spatele unor înjurături niște oameni deosebiți, care au reușit cu măiestrie să evite staff-ul de la spitalul de nebuni. Îmi place și să răspund uneori, îmi place să arunc replici acide unor oameni instabili emoțional, asta și pentru că trebuie să fii tâmpit să te enervezi pe Internet, diferența fiind că eu atunci când mă enervez o fac pe blogul meu, cu drepturile de autor & all.

Dincolo de această confesiune, însă, în ultimele zile am avut de-a face cu mulți oameni care s-au plâns că afacerile lor au fost omorâte de ANAF & friends (unii credeau că ANAF sunt cei care i-au cerut să scrie 220V pe prize). Oameni care se plâng de hărțuire din partea organelor statului, ei fiind antreprenori. Și într-un fel e greu să nu simpatizezi cu problemele de care vorbesc ei. Pe de altă parte, e greu să nu simpatizezi cu un om care îți povestește că a pierdut tot ce a avut, apartament, mașină, tot (e mult mai greu să simpatizezi când afli toată povestea, că și-a vândut apartamentul și și-a pus banii la Caritas). Dar oamenii ăștia nu își pun o întrebare esențială:

Oare chestia asta e pentru mine?

Sunt programator, scriu uneori, și îmi recunosc limitele. Pot să conduc chiar un proiect printr-o perioadă de criză, să aduc structură acolo unde e haos, și am făcut-o cu succes. Nu pot însă să mențin proiectul în perioadele de smooth-sailing. Nu am răbdare, mă plictisesc, și vreau să mă implic tehnic în diverse zone. Încep să fac micro-management, să scriu cod clandestin. De-asta perioada de criză a unui proiect mi se potrivește mult mai bine. Știu cum să îmi tai pierderile, cum să optimizez folosirea unor resurse, știu când să-i trimit pe oameni acasă să se culce dacă e nevoie. Știu să iau deciziile alea dificile și nepopulare. Însă nu pot să mențin același lucru atunci când lucrurile merg bine. Îmi recunosc limitele și în ceea ce privește interacțiunea cu autoritățile. Orice scrisoare de la autorități poate fi un motiv de panică. Îmi plătesc datoriile din prima zi în care îmi vin notificările, inclusiv facturile de acasă. Nu mă pricep să balansez un buget unde cifrele sunt pe minus. Pe lângă toate astea nu îmi place să port costum sau să vorbesc prea mult în ședințe cu oameni non-tehnici. Nu-mi place să vorbesc despre bani. Sunt cel mai puțin calificat om pentru a conduce o firmă.

La fel și sumedenia de antreprenori care mi-a servit multă carne zilele astea. Oameni care însă nu își recunosc limitările, nu înțeleg că unele lucruri poate nu sunt pentru ei. Da, România e o țară un pic mai dură decât cele în care ați putea emigra, și da, e mult mai greu aici să faci o firmă. În România eșecul poate fi fatal, nu există posibilitatea să vinzi tot și să trăiești din salariul de spălător de vase. Sunt foarte de acord, și îi admir pe cei care pornesc pe drumul antreprenoriatului.

Dar știți ce apreciez și mai tare? Oamenii buni la ceea ce fac. Oamenii care nu stau să se plângă, și își realizează limitările. Oamenii care au nervii tari și sunt în stare să zică nu chiar și în fața abuzurilor. Pentru că pe lângă oamenii care se plâng că nu fac față sunt oamenii care fac treaba asta cu succes.

Acum, poate cei care vă simțiți vizați o să vă simțiți și jigniți. Vă spun drept că nu e cazul. Poate pur și simplu nu ați descoperit chestia la care sunteți buni, și poate ar trebui să începeți să căutați altceva. Sau, poate, nu ați angajat omul suficient de bun pentru treaba care trebuie făcută. Sau poate nu ați ales să fiți și voi 100% onești, pentru că, de ce să nu recunoaștem, întotdeauna lucrurile se pot face în zona gri a legii sau se pot face în zona de acoperire 100% a legii, fără “optimizări financiare”, fără șmecherii.

Și rămâne întrebarea: nu cumva treaba asta nu e pentru mine? De ce o fac? Până la urmă, sursa nefericirii ar putea fi fix răspunsul la întrebările astea.

yellow-diablo-sv

Nu toată lumea merită un Diablo SV, pentru unii NFS3 e singura șansă de a avea unul. Și pentru mine, recunosc.

Comments

Poate chestia asta nu e pentru tine — 12 Comments

  1. Corect tot ce ai zis… scris. Zici ca multi te injura si nu sunt de acord cu ce scrii… eu te incurajez sa scrii… scrii bine.

  2. Oamenii înjură opiniile nepopulare pentru că se tem de ele. Le intră în cap întrebarea incomodă ”dar dacă nu este așa cum credeam eu că este?” și nu pot găsi un răspuns. Iar atunci se enervează și înjură.

  3. de fiecare data cand cineva ma contrazice cu indarjire, consider ca am mai multa dreptate (sau sunt pe drumul bun) decat atunci cand cineva imi da dreptate.
    ANAF-ul are o istorie neagra, e adevarat. dar aceasi istorie o are si politia sau sri-ul ori procurorii. Insa in timp lucrurile se schimba.
    nu statul e de vina pentru ca afacerea da faliment. ci evazionistul.
    atata timp cat conditiile sunt egale pentru toata lumea, avem aceasi sansa pe piata
    insa in momentul cand un jmecher se considera deasupra legii si face evaziune, pe mine ma baga in faliment pentru ca nu mai exista cocurenta egala

    degeaba imi fac eu covrigarie si vand covrigi cu 5 lei platind toate taxele si avand totul legal
    cand orlando jmecherul (sau mama lu’ orlando) are covrigarie unde nu plateste taxe si poate vinde cu 3 lei.

    romania e un eldorado pentru noile afaceri.
    perioada 2002-2008 a fost chiar the-golden-age pentru afacerile romanesti.
    acum abunda posibilitatile de finantare (chiar si nerambursabile), care acum 10-20 de ani erau aproape imposibile
    aici exista infinit mai multe posibilitati decat in vest, ceea ce e si normal doar suntem o societate in constructie. pe cand vestul e “construit” de zeci de ani.
    sa deschizi si sa cresti o afacere nu e pentru toata lumea.
    iti trebuie mai mult decat vointa, trebuie sa fii si capabil

  4. N-am spus și nici n-am crezut că ANAF a cerut cuiva să scrie 220V pe prize. Sincer, nici nu știu exact care-s atribuțiile ANAF și nici nu mă interesează.

    Ce vroiam să zic e că prietena asta a mea trebuia să depună eforturi deloc neglijabile nu numai pentru a-și mulțumi clienții ci și pentru a mulțumi diversele (multele) instituții ale statului care voiau diverse (multe) de la ea. Și în ciuda eforturilor tot lua amenzi în fiecare an. Deci da, se simțea foarte încurajată să lucreze și să fie în legalitate.

    După câțiva ani de antreprenoriat în România s-a mutat (pe motiv de lipsă de „nervi tari”) în Olanda. Programare telefonică la camera de comerț, acolo o discuție de 15 minute (o să ai angajați, cam câți clienți o să ai pe an, în ce relație o să fii față de clienții tăi, cam ce revenue estimezi că o să ai în primul an etc) și gata firma. În 7 ani n-a avut niciun control și n-a primit nicio amendă. În doi dintre ani (mai pe la început) i s-a făcut audit (cineva de la fisc s-a uitat mai în detaliu pe situația ei), dar n-a vizitat-o nimeni acasă vreodată. Doar a primit scrisorică cum că i-au făcut audit. Plătește un contabil vreo €1000 pe an, îi trimite lui toate facturile prin email, ăla se ocupă de tot (declarații de venit, TVA etc) și din când în când primește facturi de la Fisc pe care le plătește online. Se poate și fără nervi.

    • First point: n-am crezut că ANAF cere să pui etichete cu 220V la prize cum ai scris tu în articol.

      Second point: unii sunt porniți împotriva statului pentru că se simt șicanați de stat la fiecare colț. Nu trebuie să te simți butt-hurt. N-am zis că-n România e iadul pe pământ. În România e mult mai bine decât în alte țări (unele din ele chiar cu pretenții de civilizație) și lucrurile se îmbunătățesc. Mesajul era „se poate mai bine”, nu „dincolo e mai bine”. Trebuie doar să fii dispus să înveți de la alții.

    • 1) cu ANAF și 220V e de la altcineva, nu de la tine.
      2) pentru că se simt șicanați de stat la fiecare colț … dar nu au făcut nimic ca lucrurile să stea altfel. End of story

    • omule, se vede ca esti plecat si nu stii mai nimic.
      doar din auzite. va rog, nu va mai dati cu parerea de acolo de la distanta in lipsa unor experiente concrete.
      pe scurt: tot ce ai povestit tu e posibil si in Romania de azi.

  5. Cred că abundența de povești de ”succes” a facut ca în ultimii ani să se cristalizeze ideea că toată lumea poate să fie antreprenor, să aibă o firmă, o afacere, zi-i cum vrei. Nu mai ajunge să fii doar bun la ”ceva” și să fii angajat, trebuie să ai business-ul tău. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău (ca experiment), e ok ca oamenii să poată să încerce, dar de aici se ajunge des la probleme sau chiar drame financiare și/sau umane.

    Iar aici eu cred că problema cea mai mare e la stat, o încercare de a-ți face firmă și să vezi un an-doi dacă te descurci nu ar trebui să fie o luptă continuă cu statul român și legile lui idioate. Nu pot să condamn un om că încearcă (din contră, consider că trebuie apreciat), însă revelația ”this shit ain’t for me!” ar trebui să se nască din recunoașterea persoanei că nu se pricepe, nu-i mai place, etc., nu din faptul că totul e o luptă cu tot felul de piedici puse voit sau din prostia guvernanților.

    • Birocrația românească are o moștenire bizantină întărită și de faptul că nu știm să ridicăm furca decât pentru a face treaba murdară pentru următorul tiran, la comanda lui. De acord, sunt lucrurile perfectibile, dar mi-aș fi dorit să văd tinerii ăștia nervoși propunând soluții.

  6. “România e o țară un pic mai dură decât cele în care ați putea emigra, și da, e mult mai greu aici să faci o firmă”

    Asta nu e din pricina incompetenţei autorităţilor sau a ghinionului, e făcută intenţionat, şi intenţia se datorează lui Diablo SV şi lui Gallardo LP-570.

    Adică leacul comuniştilor împotriva sărăciei, raţiilor, mazării la borcan şi caloriferelor reci era stratificarea socială de neatins, precum castele din vechea Indie: puteai să fii cel mai mare şi mai fioros tovarăş, la şcoala puştiului tău te duceai la tovarăşa profesoară şi-i pupai mâna. Ea era deasupra ta, ca şi doctorul căruia îi duceai plicul.

    Dacă orice Dorel şi-ar putea face Diablo SV… sau, de ce nu, Maybach reparat cu ranga, peste noapte, stratificarea socială se duce pulii de suflet. Nu mai e obligat el să pupe mâna cuiva. Dimpotrivă. Ar vrea să i se pupe lui inelul.