Poate că eu greșesc

Am avut ieri, pe Twitter, o conversație care m-a pus un pic pe gânduri. Era un pic nemulțumit de ceva ce se întâmpla în spațiul politic, și cel cu care discutam își exprimase părerea cu un soi de dezamăgire și defetism care, sincer, îmi displace. Dar am întrebat exact despre ce e vorba - omul spunea că vrea să plece din țară, că planifică de foarte multă vreme să o facă, iar când altcineva a intervenit, sugerând că România e frumoasă dacă o vezi ca turist, omul a replicat destul de supărat că e prea multă nesimțire, hoție, chiar și când te duci ca turist.

Și mi s-a părut ciudat, pentru că poate sunt multe lucruri pe care le pot reproșa concetățenilor noștri, dar parcă lucrurile nu arată chiar atât de rău tot timpul. Am mai fost ca turist prin țară și nu tot timpul am avut senzația că cineva mă fură, că își face treaba prost.

E un gând care mă urmărește de ceva vreme. Știți omul care stă la coadă la ANAF, și ajunge să se certe cu funcționarii de la ghișeu? Sau, la fel, la poștă, omul care monopolizează ghișeul pentru o jumătate de oră, și se ceartă cu funcționarii? Sau, în general, oamenii care mereu dau peste tot felul de lucruri făcute prost, cărora mereu li se întâmplă câte-o chestie? Poate că știți și voi pe cineva care e tot pățit în diverse circumstanțe, care mereu are parte de cei mai tembeli funcționari, de cele mai oribile servicii pe oriunde merg prin țară.

Suspectez că oamenii ăștia, mereu pățiți, mereu atinși de câte-o treabă, mereu supărați pe cei din jurul lor, mereu cu reproșuri pentru ceilalți, mereu nemulțumiți… poate că uită să se întrebe dacă nu cumva poartă o parte din vină.

E un subiect complicat - pe de o parte, oamenii chiar intră în diverse situații și încurcături unde par că au dreptate și cei din jurul lor sunt în culpă. Dar uneori vezi că se întâmplă treaba asta prea des unor oameni, și nu altora, și nu poți să nu te întrebi „de ce”. Și aici, de fiecare dată când pui astfel de întrebări, ajungi invariabil să dai impresia că pui vina pe victimă când apare o situație neplăcută. Dar nu asta vreau să fac, ci să îi ajut pe toți oamenii ăștia supărați pe cei din jurul lor, care mereu găsesc pe cineva culpabil, care mereu au așteptări înalte de la cei din jur să se întrebe:

Dar dacă totuși eu greșesc?

E o întrebare foarte dificilă, poate una din cele mai dificile întrebări pe care și le poate pune cineva. Este foarte dificil să îți vezi greșeala mai ales când lucrurile nu merg în direcția ta. Poate că te-ai uitat la cel mai mic preț când ai căutat cazarea. Poate că ai intrat în cel mai ieftin restaurant și beef-bourguignon-ul nu e făcut după metoda lui Ramsay. Poate că ai fost nesimțit și i-ai tratat pe funcționari sau pe ospătari cu mult dispreț. Poate că nu te-ai gândit foarte tare ce anume se întâmplă de partea cealaltă.

E greu să vezi lucrurile astea, pentru că întotdeauna ne purtăm cum credem noi că e mai corect. Nimeni nu vrea să accepte sau să creadă că greșește, chiar și-atunci când celor din jur le e evident că raționamentul sau interacțiunile sunt greșite. Nimeni nu vrea să-și facă autoanaliza, e mult mai ușor să punem presiunea pe cei din jur în loc să o punem pe noi înșine - poate că simțim noi la rândul nostru prea multă presiune și nu mai suntem capabili să ne asumăm lucruri.

Și autoanaliza asta doare. Acolo intervine și simțul acela deosebit al rușinii, care e atât de puternic, atât de oprimant încât nu mai vrem să-l simțim. De fapt, într-un fel, cam asta simt că este și tema exploziei social-media - un loc unde rușinea dispare și putem să dăm drumul la tot ce simțim, fără consecințele pe care sentimentul ăsta dificil le aduce. Nimeni nu vrea să simtă rușinea - tânărul ar trebui să își caute un job? NU! voi, societatea sunteți de vină că eu nu am de lucru. România e nașpa când merg și fac turism? Voi sunteți de vină, nu eu sunt arogant, nesimțit în interacțiunile cu cei din jurul nostru. Și orice impuls care aduce a rușine poate fi spălat rapid cu o diatribă pe Facebook.

Reversul e modesta umilință. Acceptarea faptului că, undeva, poate ai făcut ceva greșit. Da, ai ajuns într-o situație neplăcută - unde ai greșit? Ce ai făcut greșit? Ce poți face tu să schimbi lucrurile respective?

Empatia e costisitoare

Ca să îți asumi cu umilință greșelile pe care poate că le-ai făcut sau poate că nu ai nevoie de foarte multă empatie. Și dacă e ceva ce lipsește complet din societatea modernă, aia e empatia. Nu dau vina pe Facebook, Facebook doar a făcut treaba asta mai ușoară. Uitați-vă la cei mai în vârstă ca voi, uitați-vă la cei din generația voastră, și o să vedeți aceeași lipsă de empatie. De ce vă închipuiți că voi aveți mai multă empatie ca ceilalți? Sunteți din aceeași zonă socială.

Ziceam că e greu să îți pui întrebarea dacă tu greșești. Mai greu e să accepți că, deși te-ai comportat conform codului tău moral, ai greșit față de ceilalți. Că poate codul tău moral e greșit, poate prea inflexibil, poate că insuficient de bine definit, poate uită de niște variabile. De exemplu, tinerii sunt foarte intransigenți dar nu au perspectiva unui organism slăbit de oboseală, unei minți făcută ferfeniță de lupta cu un sistem imperfect, a suferinței prelungite. Nu au o înțelegere foarte clară a dictonului buddhist „viața este suferință”. Nu înțeleg de ce unii oameni se mulțumesc cu puțin, de ce nu cer mai mult.

Sunt o mie de circumstanțe care contribuie la faptul că funcționarul de la poștă nu vrea să te ajute. Dacă vrei să te ajute, dacă vrei să „te înțelegi ca omul”, va trebui să faci pasul ăla greu al empatiei, să încerci să-l înțelegi, și să-ți înțelegi propriile limitări și greșeli.

Empatia costă enorm. Empatia e o chestie pe care nu poți să o ai decât în momentul în care te-ai eliberat de alte tipuri de presiune - empatia cere ca tu însuți să-ți rezolvi, mental, problemele, și să ai spațiu să îi înțelegi și celui din fața ta situația. Empatia ia timp, ia răbdare, ia spirit de observație, ia energie procesul de a observa pe cineva care nu e propria persoană. Care gândește altfel decât tine.

Așa, și?

Experiența personală nu e niciodată o bună demonstrație, dar pe mine m-a ajutat foarte mult să mă opresc din a exprima tot nervul pe care îl am, să stau un pic să judec problema. E departe de a fi perfectă metoda, dar încerc să văd mai multe unghiuri, mai multe posibile perspective. Sunt mai calm de când fac lucrul ăsta.

Da, România nu e perfectă după ce nu te mai grăbești cu concluziile. Dar există și aspecte pozitive. Da, oamenii din jur nu sunt perfecți. Dar majoritatea sunt ca mine și ca tine - încearcă să facă lucrurile cât mai bine. Da, cerem prea multe de la cei din jur, și prea puțin de la noi înșine. Da, avem așteptări prea înalte de la ceilalți și prea scăzute de la noi înșine.

Și am mai observat că am din ce în ce mai puține motive să fiu supărat pe ceilalți; am încercat să-i ascult și am descoperit niște lucruri interesante. Poate că ceilalți nu sunt montați să-mi facă rău. Poate că ceilalți nu încearcă să-mi pună piedică, poate că lucrurile pe care le pun în spinarea celorlalți e doar o doză de paranoia, e o problemă a mea, personală, și atât. Și vreau să cred că am învățat să zic mai des mulțumesc și să cer mai puțin de la ceilalți.

Nu zic că amicul care mi-a stârnit aceste gânduri e în situația asta. Poate că e într-o situație unde nu mai are loc de empatie. Poate că a intrat într-un cerc vicios din care nu mai poate scăpa, și speră el că, plecând, rezolvă toate problemele. Poate el are dreptate cu absolut tot ce zice și gândește. Dacă aș fi în locul lui, însă, mi-aș da un pic de pauză, și aș sta un pic să mă gândesc unde și ce greșesc - din entuziasm, din neștiință sau pur și simplu pentru că așa am făcut mereu lucrurile. Dar poate și el a făcut lucrurile astea, și tot rămâne la fel de încrâncenat.

Împăcarea cu sinele e o treabă foarte dificilă - e o temă a tuturor religiilor, dacă stau bine să mă gândesc, și a o sumă de sisteme filosofice. Nu zic că am găsit eu secretul. Dar ajută.