Podcastul de istorie

În dimineața asta mi-am dat seama că am uitat să fac un lucru esențial. Acum jumătate de an am început, împreună cu Sergiu, podcastul de istorie – deja la episodul al șaisprezecelea (curând apare episodul #17). Nu îmi dau seama de ce nu l-am anunțat și aici pe blog.

De fapt știu. Nu eram sigur că o să iasă prea bine. E un program pe care l-am gândit multă vreme, dar pe care nu am avut mereu încredere că îl pot realiza. Am conceput podcastul de istorie acum vreo 6-7 ani, când ascultam podcastul lui Mike Duncan, The history of Rome. Mi-am dat seama că lipsește un podcast de istoria României, și inițial m-am gândit ce ar însemna să fac un astfel de podcast chiar eu.

Am încercat să înregistrez un episod de Istoria României (în engleză) și am eșuat. Mi-am dat seama că nu aveam nici pregătirea necesară, nici engleza necesară, nici discursul necesar unui astfel de program. Am lăsat-o baltă, și am așteptat să mai cresc. Dar am rămas cu ideea în minte.

Acum un an și jumătate m-am gândit din nou la podcastul de istorie. Am început să cumpăr cărți, am început să caut materiale, și mi-am dat seama că sunt nebun. Că e un subiect prea vast ca să poată fi făcut de un singur om, că poate ar trebui să las pe altcineva, de specialitate, să facă treaba asta. Am renunțat, dar culmea, o să râdeți, Ioan-Aurel Pop m-a convins să revin asupra ideii. În discursul ăla din august 2016, în care arăta un pic de gândire retrogradă legată de Facebook și de comunicarea online, un discurs care ne-a cam inflamat pe ăștia care dăm din taste prin social-media, omul mai spunea și asta:

Datorită a foarte multi factori istoria a ajuns de ocară în zilele noastre deși de ea ar trebui să se ocupe profesioniștii, cei care sunt specializați să scrie despre trecut. Cei care sunt din alte discipline și scriu istorie, ok, sunt liberi să o facă dar să spună că sunt amatori, eseiști etc.

Omul nu e aberant în ce zice. Despre istorie e bine să vorbească specialiștii, dar e ok ca și amatorii să vorbească despre istorie, atâta timp cât sunt foarte expliciți în ceea ce privește amatorismul lor. Pentru mine, discursul ăsta a retrezit interesul pentru proiectul meu de podcast de istorie. Pentru că sunt două probleme: specialiștii în istorie vorbesc pe limba lor, dar nu vorbesc pe limba publicului decât mult mult prea rar – și când o fac o fac pedantic, plictisitor. Excepțiile sunt rare – și mi-aș dori să văd mai mulți specialiști în istorie cum e George Damian((apropos, link-ul ăsta e spre proiectul lui „historice.ro” – proiect pe care promite că îl va reactiva cât de curând)) vorbind despre lucruri pe care le găsesc în arhive, scoțând la suprafață detalii interesante despre oamenii din vechime.

E spațiu pentru un amator acolo? Asta a fost întrebarea mea, și am dus-o și m-am sfătuit cu o sumedenie de oameni mai buni ca mine pe domeniul ăsta. Și mi-am dat seama de un lucru foarte important. Dacă cineva ar veni la mine să facă un curs de introducere în programare, probabil și eu aș fi incredibil de pedant, punând accent pe niște lucruri care par neimportante pentru un nespecialist dar care sunt foarte importante pe termen lung. Ca specialist, sunt foarte ușor tentat de a avea un discurs corect, complet și mai ales plin de nuanțe care poate sunt neinteresante pentru nespecialist. În schimb, cineva care abia acum învață programarea știe care sunt piedicile pentru un începător ca el și insistă pe ele – își transpune experiența de învățare în lucrurile pe care le prezintă.

Așadar, am optat pentru amatorism. De prin august am început să studiez serios ce aș pune în primul episod. Am început, natural, de la Burebista, pentru că ăla e primul lucru pe care îl știam din istoria României. Am căutat surse, și am aflat că sunt destul de puține.

Am încercat să fac un episod de unul singur. Am scris un text pe care l-am recitat în 7 minute, și care era deloc interesant – deși îl gândisem să aibă ceva detalii interesante. După care mi-am dat seama că nu pot să-l fac de unul singur, pentru că îmi scapă multă informație, și pentru că e mult mai ușor să discut despre lucrurile pe care le-am citit cu cineva care reacționează la ceea ce zic.

Nu e o idee nouă în materie de podcast de istorie, de fapt, m-am inspirat din Life of Caesar, podcastul făcut de un australian jovial cu un american destul de bonom, genul de podcast care poate deveni la un moment dat obositor de pe-lângă-subiect. Nu am vrut însă să merg pe formatul lor – mai ales că nu pot spune că am foarte mult umor sau că aș avea o personalitate care se mulează pe formatul lor. Dar cred că esențialul acolo e conversația, din care omul rămâne cu mult mai multe, pentru că e o conversație cât de cât reală.

Așa că am vorbit cu prietenul meu din copilărie, Sergiu. Am încercat să înregistrăm un prim episod, și a ieșit dezastruos. Atât de dezastruos încât era să renunț la idee. Am mai încercat o dată. Ceva mai bine, dar lucrurile nu mergeau așa cum mi-aș fi dorit. A fost nevoie de o a treia (sau a patra, mi-e neclar) înregistrare ca să iasă ceva cât de cât decent. Este celebra înregistrare în care eu zic că paleolitic înseamnă „piatra șlefuită” (nu înseamnă piatră șlefuită, dar Sergiu m-a aprobat acolo, să se noteze!), și rezultatul a fost surprinzător de nedezamăgitor.

Acum, eu am o mare problemă: nu pot să-mi ascult vocea. Așa că nu am avut încredere că primul episod e cât de cât ok – doar după ce l-au descărcat vreo 300 de oameni m-a convins că poate totuși e ceva ok. Al doilea episod a fost parcă ceva mai relaxat, de pe la al treilea începem să comunicăm ceva mai bine. Deja acum începe să fie mult mai natural tot.

Apoi, conținutul. Aici e o poveste simpatică. Inițial gândisem că o să încep cu un episod despre traci. În fond, tracii sunt primii despre care avem dovezi scrise, și știm că geții erau cei mai viteji și mai drepți dintre traci. După care mi-am pus întrebarea „da’ de unde vin tracii ăștia?”

Și mi-am dat seama că-mi lipsește contextul. Când am început să vorbesc cu Sergiu despre primul episod de podcast, deja mă gândisem că facem, totuși, un episod despre preistorie. E simplu, ziceam, preistorie, sărim după aia în istorie. Am citit ceva pe tema asta, și am dat peste informație mai multă. Am mai citit, am dat peste informație și mai multă. Așa am ajuns ca la episodul al 17-lea să fim încă în preistorie, încă în zona fără izvoare scrise, și, zic eu, să fie totuși cât de cât interesant.

E greu? Nu vă mint, e greu și complicat. Am deja vreo zece volume începute la care încă nu am trecut de primele 20 de pagini – informația, deși pare puțină, e multă, și lumea nu vorbește foarte mult despre preistorie. Cel mai dureros e că nu pot să merg pe tangentele pe care mi-aș dori (deși episoadele care urmează vom vorbi despre Egiptul antic și Grecia epocii de bronz). Durerea vine și din faptul că fenomenele istorice care afectează teritoriul României sunt, foarte des, externe. Pentru că istoria nu se întâmplă pe niște granițe pe care ni le dorim noi.

Și cel mai dificil lucru este să identificăm sursele de informație serioase de cele neserioase. Am scris despre povestea cu Hamangia, unde singurul lucru pe care îl găsești pe net despre o civilizație altfel importantă este o fabulație a unui tip care pretinde că civilizația de la Hamangia măsura în centimetri și că erau de fapt niște precursori ai creștinismului. Genul ăla de informație mincinoasă care prinde like-uri mai ales de la generația inactivă a României, care își dorește în continuare să creadă în retorica naționalistă comunistă deși nu există foarte multe argumente reale.

Mai rău e că nimeni nu vrea să prezinte o poveste unitară a acestor meleaguri. Preistoria, segmentată în culturi, e lipsită de o retorică coerentă. Fiecare se apucă și face împărțirea în epoci după cum îl lovește soarele într-o după-amiază, semn că e nevoie de o mână forte care să pună un pic de ordine în informație. Din păcate, din poziția de amatori, nu avem capacitatea de a face lucrul acesta. Ce putem, în schimb, e să încercăm să redăm o poveste cât mai coerentă posibil.

S-ar putea să vă placă. Existăm pe site-ul propriu (https://podcastdeistorie.ro/ ), dar și pe Facebook (https://fb.com/PodcastDeIstorie). Episoadele le găsiți și în aplicația favorită de ascultat podcasturi, că e iTunes sau PlayerFM sau orice altă aplicație – în general am ajuns cam peste tot. Feedback-ul, de preferat, pe Facebook, acolo ne e mai ușor să-l urmărim. Și sper eu că o să vă placă.