Povestirile scurte SF românești

Citeam azi cu oarece dezamăgire un articol de-al lui Milos Dumbraci în care explica de ce renunță la ideea de a scrie roman. Din punctul meu de vedere e o greșeală, având în vedere că a abandonat ideea după trei-șase luni. Pe de altă parte pot să înțeleg de ce a făcut-o – un proiect care te consumă mai mult decât îți poate da înapoi trebuie oprit.

Dar să explic de ce greșește Milos Dumbraci oprindu-se, după care să vedem care e de fapt problema de fond. Uitându-mă peste review-ul pe care îl făceam Hoțului de moarte (lectură abandonată), merită reamintită această frază: „Poate că în loc să se restrângă pe 40 de pagini, autorul ar fi meritat să se întindă pe 100 de pagini și să își expună ideile mai pe larg”. „Hoțul de moarte” e un text prea scurt pentru a fi roman de sine stătător și prea lung pentru o povestire scurtă. E clar că se vede acolo un apetit pentru un text mai lung – în același timp, îi este imposibil unui om obișnuit să construiască cabane din lemn să treacă la construcția blocurilor cu patru etaje fără o pregătire în prealabil.

Acum ceva vreme am fost surprins în cadrul conferințelor Cenaclului Literar „Năzuința” aruncând o afirmație curajoasă, dar pe care insist să o susțin: „povestirile scurte îngroapă SF-ul românesc”. Spre deosebire de restul literaturii române contemporane, mediul SF abundă de texte scurte. Constant de-a lungul anilor au existat cel puțin trei reviste de SF care primeau texte (reviste online sau pe hârtie) și, evident, textele scurte erau preferate – producția de povestiri scurte SF e suficient de mare cât să hrănească aceste reviste și editorii lor să le mai și elimine pe cele mai slabe. Românii știu să scrie povestiri scurte SF destul de bine.

În același timp, textele lungi românești care vin din zona SF sunt destul de rare – și prea rar sunt cu adevărat bune. Tradiția românească nu a produs foarte multe texte bune – mai degrabă au succes importurile, oamenii care copiază stilul textelor din afară, și care se lipesc de un trend precum „vampiri”, „zombies” sau „Twilight”. Nu o să mă refer la ei – ci la scriitorii din cercurile tradiționale.

Din păcate, ei nu prea știu să scrie texte lungi. Când încearcă să o facă, întâmpină exact aceleași probleme ca și Milos Dumbraci – o luptă prea dificilă, prea îndelungată, e nevoie de un alt gen de efort decât o povestire scurtă. Un roman nu se poate scrie cu un set de mentori care nu văd dincolo de mentalitatea de tip cenaclu optzecist – iar SF-ul românesc tradițional e dominat încă de reflexe optzeciste.

Genul acela de cenaclu (cu alternativa de „club”), nu poate să nască un scriitor bun de texte lungi. Pentru cenaclurile astea cele mai potrivite sunt textele scurte – dacă se întâlnesc lunar, într-o lună poți scorni o idee nouă, poți să o lucrezi, să o cizelezi cât să mulțumească un public citit. Chiar dacă vrei să scrii un text mai lung, într-un club nu prea poți să îl comunici sau să îl analizezi – acolo trebuie să lucrezi cu un editor, într-un alt fel decât se face în România.

Și sunt sigur că există zeci de scriitori români de SF care au scris texte lungi și care participă sau și le-au „testat” la astfel de cenacluri. Sunt neimpresionat, și știți de ce? Oamenii aceia care scriu bine nu au vreme sau nu au știința să dea din experiența lor și celorlalți. Oamenii care încearcă să o facă sunt cei care scriu mediocru sau rău, și mă pun aici pe mine primul pe listă ca să îi mai împac pe cei care deja citesc acest text cu multă ură și cu o enormă muscă pe căciulă.

Așa că locul unde excelează cu adevărat SF-ul românesc e pe povestire scurtă. Când te uiți peste un roman românesc de SF recunoști genul de efort pe care îl depune un scriitor de text scurt – genul de sprint pe care îl face un om care aleargă cel mult 400 de metri, nu un maraton.

Și nu o zic ca un neofit. Am scris un număr mare de povestiri SF pe care le-am ascuns prin diverse cotloane și care din fericire au dispărut cu hard-disk-uri sau conturi de deviantArt șterse. Am participat la cel puțin 7 ediții de NaNoWriMo – din care la două am trecut peste granița celor 50.000 de cuvinte. Am un text care se numește „K’toh Ar”. Practic, cunosc toate greșelile pe care le fac scriitorii români de SF. Din interior.

Să revin totuși la temă. Scriitorul tradițional de SF1)nu cel care sare pe un curent din exterior și trage public de pe urma unui scriitor pe care îl maimuțărește, cel inventiv și ingenios, nu știe să se exprime pe spațiu larg. El își dezvoltă abilități în zona textelor scurte, abilități care nu se scalează. Nu poți să lucrezi la fel pe un text scurt (care poate fi scris în patru ore și lecturat în 30 de minute) ca pe un text lung, care are nevoie de sute ore de scris și lectură de 5-7 ore. Textul scurt intră tot în memoria imediată – genul de „crafting” necesar pentru textul care ți se încarcă direct în memoria imediată e altul decât ce ți-e nevoie pentru un text de anduranță. De-asta textele sefiștilor români par necruțătoare cu cititorul – ele tratează cititorul de roman ca pe unul care citește un short-story „doar un pic mai lung”.

Mai mult, scriitorul român e obișnuit cu efortul de scurtă durată, care poate fi abandonat ca „gata, text terminat”. Ideea să intervii să schimbi 30% de la început pentru a omorî un personaj într-un fel diferit se poate face într-un fel pe short, în alt fel pe roman. Sunt puțini care înțeleg că romanul se mai scrie și singur, împotriva scriitorului. Că romanul are un alt gen de public, și are un alt tip de comunicare. Și, mai ales, există prea puțini scriitori de roman de succes capabili sau dispuși să vorbească cu publicul.

Bun, recapitulez ce am spus până acum, pentru că vreau să mai enumăr câteva lucruri. Avem așa – scriitorii nu știu să se exprime pe spațiu mai lung, și e mult de muncă și nu oricine e capabil să investească genul acela de efort. În plus, cenaclurile SF nu prea știu să sprijine un romancier – dar pot să facă asta competent când e vorba de short-story.

Ar mai fi câteva probleme:

  • Scriitorul petrece foarte mult timp cu textul său, atât de mult timp încât nu cunoaște ce anume mai trebuie să zică și ce nu. Când scapă pe texte lungi, cel mai des scriitorul e tentat să facă așa-numitele „info-dumps” – în care să pună informația despre ce a mâncat și bunica și pisica, deși pisica nu era în plan să apară în poveste.
  • Nevoia de a transforma fiecare capitol într-o poveste de sine-stătătoare – cel puțin la nivel de prelucrare. Un text scurt poate fi scris în 4 ore și se poate lucra pe el chiar și 20 de ore – dacă nu mai mult. Tentația e să lucreze la fel și pe texte mai lungi, rezultând inconsistențe de la capitol la capitol, și deviere de la curgerea normală a textului. Pur și simplu, textele devin prea stufoase.
  • Exces de figuri de stil, de metafore, comparații, de ciudățenii. Dacă pentru un scriitor un text e o experiență prelungită pe un an, pentru un cititor ar trebui să fie o experiență de o zi-două (dacă e lectura captivantă). Doar Cărtărescu își permite să scrie cărți care să nu fie citite, dar care să fie aplaudate în public pentru detaliile mirobolante – și asta pentru că la un moment dat în trecutul lui a scris inteligibil și uman. Acum, însă, își permite să abuzeze de cititori, pentru că ei se supun cu mult masochism la experiența asta. Ca scriitor trebuie să fi vândut deja câteva romane în suficiente exemplare până să-ți permiți astfel de sadisme la adresa cititorilor.
  • Lucrurile care fac atmosferă într-un text scurt sunt diferite de cele care fac atmosferă într-un text lung. Ăsta e motivul care m-a oprit pe mine de multe ori, și lucrul pe care îl văd la scriitorii români de SF care scriu lung. Și care mă oprește de la a mai citi prea mulți români din SF.

Și mai sunt, sigur mai sunt. Problema mea e că mentalitatea de short-story nu pleacă din mintea scriitorilor români, și se manifestă dureros – fie în texte care trebuiau să fie scurte dar sunt prelungite artificial, fie în texte comprimate prea tare, fie texte prea atmosferice, care îți cer ție, ca cititor, prea multă atenție. Dacă mă trimiți din metaforă în metaforă, eu ca cititor poate nu ajung acolo unde mă vrei tu, ca scriitor.

Practic, romanul e un exercițiu de comunicare complet diferit de povestirea scurtă. Și prea puțini rămân în istorie exclusiv pentru textele lor scurte. Cu mare regret țin să zic că singurii oameni care citesc povestire scurtă sunt nucleul dur SF din care 50% sunt scriitori ei la rândul lor, și oamenii din industria de carte.

În plus, povestirea scurtă are o altă problemă. Să zicem că eu găsesc o povestire scurtă fantastică de-a lui Vasile Gheorghescu. E genială. O recomand tuturor, e despre un dinozaur robotizat care mănâncă numai din palma lui King Kong. Dar e o povestire din zece. E cool ideea, dar tocmai ți-am zis toată povestirea scurtă. Povestea a fost transmisă fără o nevoie de a citi cartea.

Dar dacă ți-aș zice că e o aventură cu un dinozaur robotizat care mănâncă din palma lui King Kong în timp ce el pornește să distrugă toată civilizația umană, ăsta e doar un detaliu important dintr-o poveste mult mai lungă, care așteaptă să o descoperi. În fond, vorbim de 30 de minute de lectură pe care eu le pot rezuma, față de 6-10 ore de lectură care sunt o experiență în sine.

De-aia e mai sănătos pentru SF-ul românesc să încerce să scrie roman. Și să-și găsească formele necesare de dialog între romancieri, nu între scriitori de povestire scurtă.

Și, pentru cei care m-au citit până aici: cred că Milos Dumbraci nu are cu cine să vorbească despre greutățile pe care le întâmpină pentru că acum nu există niciun romancier român de SF care să știe să comunice. Mai mult, știu că s-ar putea să mă citească oameni care să interpreteze tot ce am scris ca niște absoluturi. Și mai știu că o să fie niște oameni care o să spună: „Da’ de ce nu scoți textele alea la înaintare, să putem să facem și noi mișto de tine?”. Tuturor, le răspund cu această poză.

Îmi place Urmuz, și exersez dialoguri absurde încă de acum 20 de ani.

NOTES   [ + ]

1. nu cel care sare pe un curent din exterior și trage public de pe urma unui scriitor pe care îl maimuțărește

Comments

Povestirile scurte SF românești — 11 Comments

  1. ”a abandonat ideea după trei-șase luni”: de fapt am scris un roman (8-9 luni) care atunci mi s-a părut foarte bun și după un an prost; 10 capitole din al doilea (5-6 luni) și altul care a pornit cu avânt și a sfârșit nuvelă (4-5 luni). Dacă după 3 tentative și 20 de luni de scris tot nu iese, oare nu trebuie să accept că nu am ce trebuie? Deocamdată sau deloc? Așa cum și tu ai acceptat la povestirile tale? Și nici măcar nu am fost respins: cu primul roman Horia Ursu a avut delicatețea să-mi lase timpul necesar să-l fac bun și apoi e dispus să-l publice, deci e vorba de judecata mea proprie, nu de fugă de ”reject”.
    În opinia mea, problema roSF-ului nu e că nu am cu cine vorbi, eu personal nu am făcut niciodată parte din vreun cenaclu/grup și nici nu intenționez. Deci sunt de acord cu lista de ”Ar mai fi câteva probleme”, dar nu cu ideea principală a articolului. După mine, problema pentru care roSF-ul e majoritar de proză scurtă și nu roman este faptul că piața de carte extrem de redusă nu permite economic existența de scriitori nici măcar part-time, ci de ingineri, IT-iști și chiar militari ca mine, care scriu, când apucă, niște firimituri literare, printre prea puțin somn, prea puțin timp cu familia și așa mai departe. Aș/am putea fi romancier(i) dacă nu aș/am fi scriitor(i) doar de duminică, asta e problema. Așa nu am nici timpul, nici liniștea mentală necesare pentru a încerca până iese.
    Mulțumesc pentru atenție. Dacă nu mă crezi că nu-s bune, sunt dispus să ți le trimit ca să te convingi 🙂

    • Spune-mi că nu există un public de 500.000 de potențiali cititori în România. După aceea discutăm despre piața de carte extrem de redusă.

      Dacă singurul lucru pe care îl putem face e să fim scriitori de duminică, atunci e clar, nu e loc de orgolii la SF-ul românesc, e un hobby, nu e nici despre publicare, nici despre vândut carte.

      E ok, Chiar nu e nevoie să-mi trimiți – am încredere în cenzorul tău intern. Oricum, textul ăsta nu era despre tine sau pentru tine – articolul tău doar a fost un pretext bun.

  2. Textele scurte sunt o chestie mult mai artistica decat romanele. Eu unul m-as bucura sa am o revista SF cu texte scurte foarte bune, luna de luna, sau o data la 2 luni, as da si bani.
    Romanele sunt niste lucruri care necesita mai mult studiu, si mai mult efort decat ar face un scriitor de texte scurte, care pune, foarte misto de altfel, pe foaie o poveste de 20 de pagini.
    Dar mie nu mi se pare ca avem o supraproductie de schite sau nuvele SF, in asa hal incat sa ne gandim ca unul dintre oamenii aia s-ar putea ridica la nivelul de roman.
    Romanul necesita mult mai multa metoda, si cultura scriitoriceasca, nu e doar un impuls. Eliminandu-l pe Eftimie care chiar a scris un roman, destul de scurt de altfel, si destul de bun, daca ma iau dupa ce am citit cam 70%, dar care deja seamana cu mistourile de pe blogul lui.
    Ma uit la un serial, pornit de Roald Dahl, se cheama “Tales of the unexpected”, si pot aprecia talentul omului de a scrie povestiri scurte si atat. La fel cum l-am apreciat pe Carel Capek, in “Povestiri din buzunar”, care mi-a provocat un sentiment pe care nu l-am mai simtit din copilarie citind Caragiale.
    Ce voiam sa zic, e ca mai e mult pana departe, si sa ne vedem limitele, tara mica, minte putina, etc. Povestiri scurte romanesti, sunt cateva memorabile, romane? E unul cu un telepat care tragea de minge la un meci de fotbal, din colectia cu triunghiul isoscel, dar aveam 13 ani cand l-am citit, s-ar putea sa nu treaca de nivelul ala.

  3. Am uitat ce voia sa zic de Roald Dahl, intr-un episod zice(parafrazand): “Ca sa imi stimulez imaginatia, m-am apucat sa ascult muzica de Beethoven. M-am gandit ca ascultand un mare geniu, o sa am si eu idei geniale. N-a functionat! N-am avut nici o idee. Dar totusi m-a ajutat! Cand am vrut sa public o povestire proasta, pentru ca atat am fost in stare, mi-a fost rusine, din cauza ca ascultam un mare maestru!”
    Cam asta era ideea, scrii una buna, 10 proaste, cam greu sa te aprecieze cineva. Ma rog, inteleg, piata e oricum mica, bani putini, doar ca n-o sa fii un scriitor de marca nici dupa moarte.

  4. Ca om care a publicat o culegere de texte scurte (prin 2005, reeditata acum 3 ani cu o coperta oribila – nu o pot recomanda nici pentru continut, asa ca o sa o pun la free download foarte curand, ca-s texte vechi de 12-13 ani) si vreo doua carti pentru copii, pot sa-ti spun de ce zac doua romane aproape terminate pe un HDD extern si de ce urmatoarea carte (programata initial in 2016 la o editura de-afara…acum nu stiu unde o sa apara) va fi o colectie de proza scurta in engleza. Sigur, pot sa ofer explicatii sau te pot trola cu explicatii foarte lungi, ceea ce probabil am sa fac. De ce nu avem mai mult roman S.F. in Romania intrebi (si de altfel iti raspunzi foarte bine)?

    1.In Romania nu exista prea multi scriitori profesionisti – Majoritatea au chiulit de la lectiile lui Stephen King despre scris si inca asteapta inspiratia pentru a-si termina “capodopera”. Asta in conditiile in care nu avem o piata de carte care sa sustina lecturile comerciale (si aici problema e stufoasa si pleaca de la educatie, ajunge la distributie si se opreste la marketing si autori). Din pacate, scrisul e mai mult exercitiu si determinare decat orice altceva. E munca. O spun si din postura unuia care a lucrat vreo 7 ani ca copywriter si care acum face inclusiv continut (dar am si tradus carti si facut ghost writing in trecut): niciodata nu ai suficient exercitiu pentru a spune o poveste buna.

    2.Scriitorii care petrec prea mult timp cu scrisul lor, cei care nu stiu cum si cui sa ceara feedback, cei obsedati ca li se “fura ideile” si oamenii care cred ca forma (craft-ul) e mai putin importanta decat ideea sunt amatori. Astea sunt genul de “figuri” pe care le scoteam din cap juniorilor cand veneau sa-mi ceara sfatul. Trebuie sa-ti intelegi procesul si pauzele creative, trebuie sa te hranesti (sa citesti, sa te joci, sa vezi filme) si trebuie sa socializezi pentru a intelege natura celor carora te adresezi. In paralel cu asta, trebuie sa scrii. Restul? Amatorisme, chiar si atunci cand par a fi alimentate de perfectionism (vezi obsesia unora cu operele nepublicate ale lui Salinger). E valabil si pentru marii scriitori care au nimerit accidental o capodopera si care ulterior nu si-au mai revenit din lantul mediocritatii, deci nu e nevoie de contraexemple. O sa-l citez pe King care se mira sincer ca autori cu doua carti “monumentale” sunt inca ridicati in slavi: ok, si cu restul de timp ce ai facut? Oricum, in 2017, scriitorul nu mai poate fi doar ‘’scriitor’’. E si om de marketing, e si comunicator, pleaca si in ‘’turnee”. Sunt foarte putini atat de buni, incat sa-si permita sa se izoleze in propriul scris (lucru care-I izoleaza pana la urma de viata si de propriul public).

    3.Proza S.F. romaneasca si in special povestirile scurte nu sunt bune. Am citit cateva exemple notabile (cred ca pe Liviu Surugiu tu mi l-ai recomandat – oricum, el a scris si roman), dar ce aparea in revistele cenaclurilor de la noi era “asa si asa”, adica fix ce spuneam mai sus: idei foarte bune, dar insuficient lucrate… sau idei mediocre, dar lucrate pana la absurd. In ultimul caz, simteam ca ascult un om care-mi spune acelasi banc cu Bula pe care-l stiam toti (“si Bula moare pe nava spatiala”), dar ca-l teatralizeaza inutil. Ar putea fi scriitura de genul asta buna? Clar, daca autorii ar mai lasa egourile la o parte si ar intelege ca au si ce si de unde sa invete (sunt zeci de cursuri in ultima vreme, multe accesibile si destul de faine). Am gasit povestiri bune pe site-urile unor reviste si am gasit povestiri bune si in colectii, insa, pentru a da putina rezistenta in timp, trebuie aplicata si tehnica Gaiman-Bradbury, in mod constient: putina simbolistica, eventual o cheie de lectura suplimentara. Uita-te la Paper Menagerie (Ken Liu) care a ras toate premiile prin 2011-2012. Simbolistica asiatica permite recitirea a cel putin jumatate din povestiri si cam niciuna nu are un ‘’twist ending’’ complet neasteptat. Nu sunt toate cu adevarat S.F., dar intelegi ideea.

    4.In cazul romanului, ai subliniat foarte bine piedicile care tin de tehnica de scriere, dar, dupa cum stii si ai mai discutat pe blog, mai sunt si cele care tin de comunitate si de mentalitate. Eftimie este si va ramane un exemplu bun pentru simplul motiv ca a stiut sa-si impinga comercial cartea fara sa agreseze si pentru ca i-a scos putin din filmul lor de secol XX pe cei din “garda veche”. Da, nu e un “hard S.F.”, dar e o carte care a vandut si o carte pe care o poti citi lejer fara sa regreti investitia. Nu e ca si cand autorii anilor ‘90 nu au produs valoare (am dat in trecut drept exemple pozitive A Doua Venire a lui Marian Truta, Dacic Parc-ul lui Teodorescu si alte cateva romane), ci doar ca multi (nu cei numiti, pentru ca nu imi mai amintesc cearta initiala) se obisnuisera sa fie laudati in cercurile lor si, atunci cand vanzarile nu erau satisfacatoare, sa arunce placa aia cu ‘’romanii nu citesc’’.

    Si da, mai e si piedica aia a “recompensei financiare”. Cand ajungi sa castigi dintr-un “best seller” (chiar si pe categorii mai putin importante) cam cat faci in 1-2 saptamani tot din scris (dar nu din scriitura), te intrebi daca nu cumva era mai bine sa-ti expui ideea in zece pagini. Oricum, apreciez ca cineva are o dilema legata de scrierea unui roman pentru ca inseamna ca lucrurile sunt totusi in directia buna. Cine stie, poate o sa-l si citim pana la urma 😉

    • Îs multe de discutat cu ce ai zis tu aici – dar o să comentez pe un singur lucru: calitățile povestirilor scurte românești.

      Am primit ceva feedback în particular legat de câteva recomandări pe care le-am făcut, și mi s-a spus că nu sunt chiar atât de bune cum mi s-au părut. Feedback-ul e de la cineva de încredere, și chiar și eu aveam ceva dubiu. Dar cred că la povestire scurtă, scriitorul român de SF e mai bun ca în roman, ceea ce înseamnă mult și nimic, pentru că mai bun nu înseamnă că e bun.

      Se lucrează mai mult pe modelul de povestire scurtă, dar cred eu că modelul ăsta are o valoare comercială scăzută, și, așa cum te gândeai și tu, scriitorul mai trebuie să se gândească și la aspectul ăsta. Că, până la urmă, tipărirea de carte e un business, lucru uitat de mulți.

      O chestie pe care am uitat să o pomenesc e scriitorul român care scrie „pentru artă”. Nu așa se face artă. Comunismul cultural românesc a ucis plăcerea lecturii – dacă în interbelic oamenii erau citibili, în comunism au devenit din ce în ce mai criptici, boală de care încă nu am scăpat. Și justificarea e, întotdeauna, „arta”.

    • Da, de acord că scriitorul român se exprimă mai bine în povestire scurtă decât în roman (chiar și Cărtărescu e un exemplu bun, dacă ne gândim la Nostalgia), dar, vorba ta, asta nu înseamnă că suntem “competitivi”. Nu încă.

      Altfel, arta vinde și cine nu înțelege treaba asta, mai are niște etape de maturizare artistică și umană de parcurs. Am mai spus-o și discuția e clar mai largă, dar dacă din 500 de oameni disponibili să te citească (să zicem că atât e publicul maxim pentru poezie dadaistă – raportăm totul la public, pentru că nu poți compara potențialul lui Coehlo cu cel al lui Umberto Eco), nu găsești măcar 100 disponibili să dea bani pentru opera ta… atunci ai o problemă tu, nu ei!

  5. Dorin, există zeci de bloguri care laudă cărți pentru că le primesc de la edituri. Corect? Dar dacă eu vin și spun „toți bloggerii români sunt niste aplaudaci interesați”, sau „nu există blogger român imparțial” fără a da vreun exemplu, n-ai spune că sunt rău intenționat?

Comentariul tău