Prea mult detaliu

Un lucru care devine obositor în jocurile de ultimă generație e nevoia obsesivă de a umple un spațiu prea mic (ecranul din fața ta) cu prea mult detaliu. Indiferent dacă e vorba de un joc de consolă sau un joc de PC, indiferent de cât de observabile sunt detaliile și, mai ales, de cât de greu e să le pui pe ecran (pentru că totuși costă în număr de triunghiuri

aruncate în placa video), jocurile sunt acum supra-încărcate cu prea mult detaliu.

Și nu știu cui îi face bine. Țin minte că reacția mea când a apărut Heroes of Might and Magic 3 a fost destul de neplăcută, obișnuit fiind să joc versiunea 2. Nu mai aveam aceleași repere, nu mai reușeam să înțeleg nimic din ceea ce se întâmpla acolo, un ecran mult prea înghesuit. Pur și simplu HOMM3 avea prea mult detaliu pe centimetru pătrat, mai ales în ideea că monitoarele de-atunci erau de 13 țoli, 15 dacă erai  meseriaș, 17 dacă erai “in ză biznis”.

De-asta nu prea am jucat HOMM3, și de-asta aștept de fapt remake-ul care va apărea la sfârșitul lui ianuarie. În momentul în care am putut să mă acomodez la nivelul de detaliu din hărțile din 3, deja nu mai aveam timp; aveam un job, aveam alte treburi de făcut.

Cam la fel și acum; recunosc că sunt unii din cei care sunt sătui să tot vadă în toate jocurile moloz detaliat pînă la ultimul pixel. Prefer niște jocuri ceva mai simple din punct de vedere grafic, care să nu-mi supraîncălzească placa video. Da, știu, sunt retrograd, dar stau să mă gândesc că dacă AC Unity ar fi redus numărul de triunghiuri din obiectele definite în joc la 90% ar fi putut să aibă și ei o lansare decentă, fără scandal și doar cu câteva buguri (ca toată lumea).

Mă rog, comentez și eu să mă aflu în treabă. Unity e un joc superb, dar incredibil de plictisitor. Mi-e foarte greu să mă motivez să-l termin, mai intru, mai fac o misiune, și mă întreb dacă are sens să mai continui. Cel mai des răspunsul e nu; o fi frumos Unity, dar nu te îndeamnă la joacă. E un joc plictisit de el însuși: somptuos, dar soporific. Prea mult detaliu grafic, prea puțină joacă.

Și parcă acum din ce în ce mai multe jocuri insistă să fie frumoase, dar ne-îmbietoare la joacă. În schimb, Portal, într-un mediu fără foarte multe exagerări din punctul de vedere al graficii a fost jocul la care m-am pus și m-a prins noaptea în mijlocul luptei cu GladOS. Caut ceva mai mult într-un joc decât hoarding, debris & excessive detail. Caut o poveste, un personaj care să mă atragă, niște controale cu sens care să nu facă jocul imposibil, dar, mai ales, caut ceva relaxant. Și prea mult detaliu parcă mă obosește în loc să ajute.

Și pentru că tot vorbeam de jocuri vechi cu oarecare nostalgie, o colecție de jocuri vechi, multe găsibile ca abandonware, pot fi jucate acum și în browser. Sunt câteva jocuri superbe acolo, printre care și prima mea obsesie reală, Prince of Persia. Multă vreme pentru mine ideea de calculator era “ceva pe care poți să joci PoP”. Dar despre asta poate o să vă povestesc altă dată.

E302

Comments

Prea mult detaliu — 14 Comments

  1. Nu mai am timp ca pe vremuri deci nu sunt la curent cu noutatile, insa am simtit de-a lungul anilor tendinta asta: “epatare” vizuala in detrimentul povestii. Chiar daca e normal sa arate din ce in ce mai bine, nu e normal sa uite de partea de fun.

    Dizzy aratau ca naiba (pentru standardele de azi) dar mama, ce sezatori se incingeau! Mai tarziu Death Rally, Psycho, TombRaider1-3 (la oferta pe GOG btw)…

  2. Asta ma enerveaza si pe mine la jocurile (mai) noi. Pun un pret mult prea mare pe grafica si detalii, iar gameplay-ul e cam ignorat. Si din cauza asta cam nu prea mai sunt jocuri (mai noi) care sa ma tina in fata calculatorului foarte mult timp (e drept ca nici nu mai am timp ca la 20 de ani 😀 ). In schimb, acu’ 2 zile m-am jucat putin Transport Tycoon, ca ma lovise nostalgia. M-am pus sa ma joc pe la 7 seara. La 4:30 dimineata m-am desprins cu greu de imperiul construit in joc; nu pentru ca m-as fi plictisit sau pentru ca as fi simtit ca-s obosit, ci pentru ca ma gandeam cu groaza ca trebuie sa ma trezesc la 7 sa merg la lucru.

  3. Inca un aspect important pe care cred ca l-ai scapat: ultra-simplificarea. Aici cel mai bun exemplu e, din nou, Assassin’s Creed, care se vroia un succesor spiritual pentru Prince of Persia si a ajuns ce a ajuns. Seria asta a luat aspectele de parkour din PoP si le-au busti grav. Gen nu mai apesi tu pe butoane ca sa faca lucruri. Nu. Tu tii apasat space si face el tot: alearga, sare, se catara, se balanseaza, tot. Tu doar te uiti. In lupta e la fel: trebe sa astepti sa atace aia si cand o fac, aperi si contra-atac. Atat. Nu cumva sa obosesti prea tare. Am vazut ca erai amator de AC. Daca nu ai jucat inca, iti recomand cu toata caldura PoP Warrior Within. Superb ca mecanici de joc, suficient de dificil, cu ceva puncte chiar dificile pentru amatori, un combat system cum nu am mai vazut de atunci, dar si o poveste chiar buna. Apoi a aparut AC si oamenii au zis ca e cazul sa ne trateze pe toti ca pe niste semi-retardati. Sa nu cumva sa ni se para ceva prea greu. De-aia gameplay-ul e cretin si povestea aproape inexistenta. Stii care e partea cu adevarat trista? Oamenii au uitat de PoP si AC e laudat pentru poveste, personaje si toate cele. Deci rahat. Asta se cere pare-se.

  4. Relatia mea cu jocurile video e mai complicata decat multiplele despartiri ale sotilor Prigoana, dar simt nevoia sa mai sustin o data superioritatea Homm 2 in panteonul jocurilor Heroes 🙂

    P.S: Cred ca o sa-i dedic un articol si lui Jon Van Caneghem 🙂

  5. Subscriu si eu la aceeasi idee 😀

    In goana dupa expresii faciale cat mai reale si a randarii cat mai precise a parului uman, caracterele din jocuri incet incet transmit din ce in ce mai putine emotii. Probabil ca bugetul fiind acum axat mai mult pe partea de grafica si eye candy, scenaristii ajung sa fie platiti mai prost. Si uite asa caractere precum Shodan, HK-47, Garrett raman in continuare etalon 😀

    Ca sa nu vorbim de faptul ca Thomas was Alone, un puzzle platformer cu patratele….are mai mult character development fata de un joc AAA. Alte exemple ar fi Papers Please, care intr-un spatiu extrem de restrans reuseste sa creioneze mai bine un stat totalitar fata de cum o fac multe alte jocuri mai scumpe si care au in spate un studio intreg.

    Legat de Unity si prea multa grafica:
    http://techreport.com/review/21404/crysis-2-tessellation-too-much-of-a-good-thing/2

    La care mai adaugam limitarea artificala la 30 fps pentrua fi mai “cinematic”. Desigur, nimeni nu vrea un joc optimizat care sa dea 60 fps minim, pentru ca, de ce ne-am folosi toate resursele pe care le avem la dispozitie right? :))

    • Ai foarte multă dreptate. Pe de altă parte, limitarea artificială la 30 fps nu e o idee chiar atât de rea, tehnic vorbind. În primul rând, ideea de a fi mai “cinematic” nu e rea, în al doilea rând, 33 ms e mult mai mult timp decât 16.7 ms. Poți face lucruri mai bune, mai frumoase, pe tehnologia actuală. Pe de altă parte… da, mai mult timp investit în poveste și personaje ar fi grozav.

  6. Si pentru mine grafica exagerata e pe ultimul loc, am jucat dark souls, imi placea enorm de mult mecanismul de lupta, decorurile, fara iarba 3d reala care se inclina in vant, fara apa cu reflexii megarealiste, fara obiective trasate intr-un colt al ecranului sau in jurnal. Plus ca nu aveai unde sa setezi dificultatea, trebuia sa fii atent, concentrat cat joci, nu puteai sa salvezi oricand, jocul asta a ridicat stacheta in privinta asta si ofera un grad inalt de rejucabilitate.