Prea mult detaliu

Un lucru care devine obositor în jocurile de ultimă generație e nevoia obsesivă de a umple un spațiu prea mic (ecranul din fața ta) cu prea mult detaliu. Indiferent dacă e vorba de un joc de consolă sau un joc de PC, indiferent de cât de observabile sunt detaliile și, mai ales, de cât de greu e să le pui pe ecran (pentru că totuși costă în număr de triunghiuri aruncate în placa video), jocurile sunt acum supra-încărcate cu prea mult detaliu.

Și nu știu cui îi face bine. Țin minte că reacția mea când a apărut Heroes of Might and Magic 3 a fost destul de neplăcută, obișnuit fiind să joc versiunea 2. Nu mai aveam aceleași repere, nu mai reușeam să înțeleg nimic din ceea ce se întâmpla acolo, un ecran mult prea înghesuit. Pur și simplu HOMM3 avea prea mult detaliu pe centimetru pătrat, mai ales în ideea că monitoarele de-atunci erau de 13 țoli, 15 dacă erai  meseriaș, 17 dacă erai „in ză biznis”.

De-asta nu prea am jucat HOMM3, și de-asta aștept de fapt remake-ul care va apărea la sfârșitul lui ianuarie. În momentul în care am putut să mă acomodez la nivelul de detaliu din hărțile din 3, deja nu mai aveam timp; aveam un job, aveam alte treburi de făcut.

Cam la fel și acum; recunosc că sunt unii din cei care sunt sătui să tot vadă în toate jocurile moloz detaliat pînă la ultimul pixel. Prefer niște jocuri ceva mai simple din punct de vedere grafic, care să nu-mi supraîncălzească placa video. Da, știu, sunt retrograd, dar stau să mă gândesc că dacă AC Unity ar fi redus numărul de triunghiuri din obiectele definite în joc la 90% ar fi putut să aibă și ei o lansare decentă, fără scandal și doar cu câteva buguri (ca toată lumea).

Mă rog, comentez și eu să mă aflu în treabă. Unity e un joc superb, dar incredibil de plictisitor. Mi-e foarte greu să mă motivez să-l termin, mai intru, mai fac o misiune, și mă întreb dacă are sens să mai continui. Cel mai des răspunsul e nu; o fi frumos Unity, dar nu te îndeamnă la joacă. E un joc plictisit de el însuși: somptuos, dar soporific. Prea mult detaliu grafic, prea puțină joacă.

Și parcă acum din ce în ce mai multe jocuri insistă să fie frumoase, dar ne-îmbietoare la joacă. În schimb, Portal, într-un mediu fără foarte multe exagerări din punctul de vedere al graficii a fost jocul la care m-am pus și m-a prins noaptea în mijlocul luptei cu GladOS. Caut ceva mai mult într-un joc decât hoarding, debris & excessive detail. Caut o poveste, un personaj care să mă atragă, niște controale cu sens care să nu facă jocul imposibil, dar, mai ales, caut ceva relaxant. Și prea mult detaliu parcă mă obosește în loc să ajute.

Și pentru că tot vorbeam de jocuri vechi cu oarecare nostalgie, o colecție de jocuri vechi, multe găsibile ca abandonware, pot fi jucate acum și în browser. Sunt câteva jocuri superbe acolo, printre care și prima mea obsesie reală, Prince of Persia. Multă vreme pentru mine ideea de calculator era „ceva pe care poți să joci PoP”. Dar despre asta poate o să vă povestesc altă dată.