Prea mult timp liber, sau cum am trecut eu peste depresii

Văd în jurul meu foarte mulţi oameni deprimaţi. Foarte mulţi oameni care stau şi se gîndesc la cît de negru e viitorul, la cît de rău merge totul, şi nu le convine nimic. Oameni preocupaţi întotdeauna de soarta aproapelui, care nu pot trăi fără să îi ştie fiecare mişcare, dar care nu sunt în stare să-şi facă viaţa mai bună, să fie ei înşişi fericiţi. Invidii stupide legate de cît realizezi, sau dezamăgiri de genul: “mă, să fi avut eu mintea ta eram acum la sute de mii de kilometri în faţa lui Bill Gates”. Oameni care se uită frustraţi la nerealizările tale, plîngîndu-se că ei ar fi făcut mai bine – în fond, oameni care acţionează în virtutea propriilor lor depresii uitînd să dea propriilor vieţi valoare.

Ce-mi veni? Îmi amintesc de cum eram cînd am terminat facultatea. Lucrasem înainte de examenul de admitere la facultate (da, dădeam examen pe-atunci, şi nu unul banal, ci chiar greuţ). Lucrasem la un internet cafe (internet, ce raritate) la recomandarea lui Petru şi nu eram foarte sigur că o să intru la facultate, aşa că mă pregăteam să dau la pilă cu curaj. Ajuns la facultate mi-am dat seama că nu o să funcţioneze munca şi facultatea în acelaşi timp, aşa că am plecat de la cafe şi m-am pus pe învăţat. Încă mai trăiam în acea lume de vis în care mediul academic român te poate forma spiritual şi intelectual. Mi-a luat cam un an să înţeleg că de fapt facultatea e mai degrabă despre ce dai tu ca să iei înapoi, că facultatea îţi oferă oportunităţi, dar nu garantează nimic. Aşa că atunci şi eu şi Raul ne-am angajat: la facultate, ca şi laboranţi, un loc de muncă pe care poţi să-l tratezi neserios sau poţi să-l iei foarte în serios şi să înveţi cîte ceva. După vreun an şi jumătate, cu concediu prea puţin şi cu plata sub valoarea unei burse, am decis că timpul meu liber valorează mai mult. Primul a plecat Raul, apoi eu, vreo două-trei luni mai încolo. Pentru Raul a urmat angajarea, direct. Pentru mine o pauză mai lungă, de vreo 5-6 luni de studenţie 100%.

Cred că a fost perioada în care am fost cel mai trist – nu mai vedeam nici un fel de oportunitate, nu prea aveam bani, nu prea aveam ce face, eram plictisit, apatic, urîcios şi deprimat, un amestec exploziv de anti-bună dispoziţie. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să citesc – e momentul în care citeşti Kafka şi Ciuma lui Camus şi îţi dai seama ce cocktail fatal poate fi un amestec de cărţi citite fără avizul medicului. Şi îmi mai amintesc care a fost atunci palma care m-a trezit la realitate.

Eram pe deal, cu Raul. Discutam despre cît de rău îmi merg mie lucrurile, şi despre cît de deprimant e totul. Sătul de plîngăcelile mele, mi-am primit replica: “Eu cred că tu ai prea mult timp liber”. Urmarea e evidentă:  am negat vehement, chiar dacă în sinea mea îi dădeam dreptate, şi după aia mi-am dat eu vreo două palme să mă trezesc. M-am pus să-mi formez un portofoliu – o colecţie de programe cu ‘ce ştiu eu să programez’ – colecţie chiar interesantă pe alocuri, şi mi-am căutat loc de muncă. Atunci am ajuns la Deuro – Deuroconsult pe-atunci, Neuroconsult mai tîrziu 🙂 şi deodată nu mai aveam destul timp liber să mă plîng. Facultate, Deuro part-time, apoi deuro full time, apoi lucrare de licenţă, cine mai avea timp să se plîngă?

Circulă pe bloguri un fel de dialog pornit de Zoso pe tema “care e drumul?“.  Eu am ajuns la articolul lui Zoso prin postarea lui Krossfire: E bine să începi devreme. Şi da, sunt de acord cu el: cu cît mai devreme, cu atît mai bine. Mergi la Pro Democraţia să numeri voturi încă de la 14 ani? Foarte bine. Poţi participa la un concurs care nu e organizat de diriga ta în clasă sau de părinţii tăi ca să participi de unul singur? Mergi acolo. Fii competitiv. Poţi să îţi iei un job de vară? De la 15-16 ani parcă ai voie să lucrezi şi să iei bani. Eşti suficient de în vîrstă cît să bei, să faci sex sau să o-ntinzi pînă la mare de unul singur cu trenul? Bravo – te califici pentru principala ocupaţie care ne deosebeşte de maimuţă: munca. Citeşte articolul lui Kross – el o să-ţi dea motivele pentru care o să te ajute pe viitor. Eu îţi zic care sunt motivele pentru care vrei să o faci acum:

  1. Cel mai bun antidepresiv e munca atunci cînd poţi să-ţi dai demisia şi să stai pe tuşă cînd şi cît ai tu chef. Nu lupţi pentru supravieţuire, aşa cum o faci mai încolo, ci pentru banii de tren sau de bere 😉
  2. Banii (no comment)
  3. Întîlneşti oameni noi, posibil mai interesanţi şi mai inteligenţi decît colegii tăi de şcoală. Ai şanse să înveţi ceva.
  4. După ce se termină vara poţi să te lauzi cu ceva mai mult decît cu faptul că ai făcut gold farming în World of Warcraft.

Dacă nu ai un job încă, porneşte-ţi proiecte personale. Ele pot fi în cele din urmă recomandări pentru ceea ce ştii să faci – experienţa nu înseamnă numai ani petrecuţi în slujba altora, dar şi proiectele personale – dacă ai rezultate finite şi bine finisate. Învaţă, creează, păstrează tot ce-i bun. Acum ai netul – poţi să-ţi pui rezultatele pe net în loc să-ţi umpli pagina de haifaiv cu poze semi-pornografice.

Şi nu uita niciodată. Oricînd, în viaţa ta, cînd te simţi deprimat, supărat, cînd simţi că trebuie să schimbi ceva în vieţile celorlalţi ca să fii tu fericit aminteşte-ţi că ai prea mult timp liber. Cînd nu poţi dormi noaptea din cauza libertăţilor negrilor din Africa de Sud şi tu eşti alb în Europa centrală, cînd începi să explici tuturor că toţi homosexualii trebuie împuşcaţi sau că, în genere, orice gîndeşti tu despre orice e bine, iar ce gîndesc ceilalţi e prost şi simţi nevoia ca ceilalţi să îşi schimbe părerea după tine, aminteşte-ţi că ai prea mult timp liber.

Pentru mine cel mai bun mod de a mă ţine activ este să nu treacă o zi fără să lucrez la unul din cele trei sau patru proiecte pe care le am. Nu am prea mult timp să îmi bag nasul în vieţile celor din jurul meu, nu prea mă interesează foarte mult cine, ce şi de ce nu face lucrurile să-mi fie mie pe plac, şi încerc să  profit de fiecare oportunitate ce mi se oferă. Uneori e frustrant că nu pot să îmi iau pauză să merg la un priveghi de-al lui Michael Jackson (citeşte: “să pierd vremea aiurea”) să văd un film sau să merg să miros florile – asta mă face să fiu mai pretenţios cu alegerile pe care le fac în timpul meu liber, şi să nu-mi pierd vremea cu tîmpenii. Nu văd de ce ăsta ar fi un lucru rău. Atîta timp cît mă asigur că nu neglijez mirositul florilor, e chiar perfect. Nu îmi trebuie să ştiu care e finalul din zece show-uri libidinoase de pe MTv, nu îmi trebuie să ştiu de la ce mai face palpitaţii inima Andreei Esca atunci cînd ne prezintă “ultimele ştiri” (de parcă s-ar termina ideea de ştire după ce prezintă ea). Am lucruri mai bune de făcut.

Ideea e să contribui pozitiv la societate, sau să faci ceva pozitiv în general. Nu contează cît ai făcut pînă acum, că ai dat prea mult sau nu ai mai făcut nimic. Contribuie. Fă ceva pozitiv. Întotdeauna există ceva bun de făcut. Întreabă-te dacă nu cumva nefericirea ta vine din faptul că ai prea mult timp liber. Şi vei vedea că e mai mult ca sigur că ai.

PS: Nu îndemn la workaholism. Dar cred că timpul liber poate să fie folosit mai bine. La orice vîrstă.

Comments

Prea mult timp liber, sau cum am trecut eu peste depresii — 20 Comments

  1. I hear you brother ! (raises sword and waves it in the air)

    Uite ca nu atinsesem problema asta desi imi trecuse prin cap. Mai ales in primii ani poti sa muncesti unde si cum vrei tu, poti experimenta.

    • Amen! Experimentatul e cheie, că atunci învaţă oamenii că nu vor să fie tătă viaţa secretară, hamal sau ospătar. 😉 Sau poate învaţă că asta vrea să facă 😉

  2. Prima data citisem ”’nu vor sa fie tată” si ma gandeam ce profesie dubioasa ar fi ”tată de meserie”.

  3. eu nu cred că e bine să începi devreme nimic, eu cred că toate trebuie să vină natural şi la timpul lor, iar lucrurile grăbite şi forţate mai mult strică decît ajută.

    • Erau vremuri cînd chiar şi intelighenţia începea să muncească la 14-16 ani. Comunismul ne-a învăţat prost, zic eu, să dormim pînă la 23, 30 sau 50 de ani, cînd e prea tîrziu.
      Sunt acum atîtea posibilităţi de a face lucruri utile – şi ştii că prin ceea ce realizează cît sunt mici vor putea să facă mai multe şi mai bune mai tîrziu. Contează foarte mult mentalitatea cu care intră în viaţă – dacă intră cu “îmi bag picioarele, să bem” nu o să realizeze prea multe.
      Dar poate fi doar părerea mea 🙂 Nu înseamnă că nu mă pot înşela în privinţa asta.

  4. Aaaaaaaaah! Nothing compares with a fresh cup of C early in the morning. 😛

  5. Everybody has an opinion. That doesn’t mean i have to listen. 😛

    • Soon enough you’ll hear: Ruby, Python, Perl, Haskell, LISP, Scheme sau cine ştie ce alte chestii.
      GPSS anyone?

    • GPSS sucks (nu înțeleg de ce se predă așa ceva la Universitatea Transilvania; puteau să predea măcar Simula). Perl sucks too. Haskell rules.

    • Pentru că unii care aleg să-l predea nu prea cred că o să dorească să înveţe Simula. Perl doesn’t suck dacă vrei să scrii 10-liners care să facă ceva mai complicat. Haskell… Ok, îmi recunosc ignoranţa. De ce aş învăţa Haskell?

    • Este probabil cel mai bun limbaj pentru a învăța programare funcțională. Este pur funcțional, deci nu prea ai de ales.

    • A, și are, evident, toate avantajele (și dezavantajele) pe care le are programarea funcțională, probabil cel mai „exciting” dintre toate fiind programarea concurentă (dacă te-au interesat vreodată Google MapReduce sau Apache Hadoop… programarea în Haskell seamnănă).

  6. Not soon enough, it happened already. This is why me is not listening right now. Me shall listen some other time.

  7. Ştiu că iar am întârziat cu comentariul, deja e fumat şi compilat subiectul. Totuşi mi-a plăcut cum l-ai crescut pe blog. E mai uman decât te aştepţi de la un ITst. Comentariile însă te trimit înapoi în trivialitate tehnică (fie, şi subtilă).
    Depresiile şi le vindecă fiecare cum ştie, dar dacă rămâi în mediul (de dezvoltare) care le-a provocat, vindecarea poate să dureze. Munca, cel mai bun antidepresiv? – bine că n-am ştiut!
    Totuşi, data viitoare (sic!) încearcă să conoşti oameni care trec altfel prin viaţă. Nu moşi de 25-40 de ani pentru care totul e greu, orice doare, totul merge rău, toţi oamenii sunt tâmpiţi, ci, dimpotrivă, tineri de 65 de ani care ştiu să se bucure de orice.
    Sau, mai bine, să te doară în pics de tot (inclusiv muncă), şi să faci cu pasiune şi entuziasm ceea ce-ţi place (challenge: află ce!). O să fie mai frumos.

  8. Pingback: Prea mult timp liber, sau cum am trecut eu peste depresii « Fly on the Windscreen