Principii?

Am citit astăzi câțiva bloggeri care deplângeau felul în care românii au întâmpinat ziua de 30 octombrie. Se uitau în jurul lor, și vedeau că oamenii încearcă să uite, sau chiar ignoră complet ziua asta; deplângeau faptul că comemorarea de 3 ani de la Colectiv e împănată cu oameni care postează lucruri despre banalități, mâțe, că mulți au uitat-o, că puțini au vorbit despre asta.

Cumva, inutil. Le simt frustrarea, dar nu pot să fac altceva decât să dau din umeri. Știu că pentru mulți oameni din social media victimele Colectiv erau niște prieteni apropiați. Pentru ei, Colectiv a însemnat o bruscă trezire la realitate. Le-au murit niște oameni apropiați lor. Au murit niște oameni ca ei, care aveau viitorul – și încă un viitor promițător – în față. Au murit din cauză că societatea în care trăiesc e complet indiferentă la dorința lor de a supraviețui, și că generația părinților lor se uită cu indiferență la felul în care ei mor. E normal să fie frustrați, mai ales când văd că alții din jurul lor nu trăiesc cu aceeași intensitate momentul ăsta.

„Ziua în care cedezi e ziua în care mori”, zice versul de la „Goodbye to Gravity”. Noi am murit încă din momentul în care a apărut problema – am ieșit în stradă, eram nervoși, dar știam că nu se va schimba nimic. Pentru că nimeni, dar nimeni nu are nicio idee cum să schimbe ceva.

Pentru că aparent nu poți schimba nimic. Nu poți, atunci când generația dinaintea ta nu are niciun principiu, doar a luat în brațe sintagma „generația de sacrificiu”. Când generația ta se predă încă dinainte să înceapă lupta – nimeni nu stă să se lupte, că e mai ieftin, mai ușor și mai simplu să te duci undeva unde se bate altcineva pentru tine. Că toate principiile sunt înlocuite de nervii cu care abordezi toate discuțiile. Că nimeni nu mai poate să discute cu tine pe nimic, că discuția e ceva unde învățarea e reciprocă. Dar nimeni nu mai învață. De ce ar face-o? Lumea e nașpa, nu e aranjată așa cum ne dorim noi, deci de ce să mai luptăm?

Am citit azi mulți bloggeri deplângând felul în care a fost recepționat acest 30 octombrie. Aceiași oameni sunt cei care au ignorat în tot acest an sutele de mii de oameni care au murit pentru a face România Mare. Se uită că România a plătit pentru România Mare în sânge – între 7% și 9% din populație; întrecută fiind doar de Serbia și Imperiu Otoman. Dar suntem incapabili să avem o discuție pe tema României Mari, pe tema lui 1918, pentru că, sincer, nu prea ne pasă. România Mare e o chestiune construită pe niște principii, iar noi, noi nu prea mai avem așa ceva.

Aceiași oameni care au postat aproape săptămânal glumițe despre Catedrala din București. Din nou, o să repet o idee care nu ne convine, dar probabil că acea catedrală e singurul lucru mai interesant pe care l-a făcut România în ultimii 30 de ani. Că de capul nostru suntem incapabili să tragem o șosea de la București la Nădlac. Că suntem incapabili să facem o cale ferată care să te ducă într-un număr decent de ore din București în Satu Mare. Că nu există stradă care să unească cele trei regiuni istorice. Dar ne supărăm când cineva care ne displace din niște motive străine de noi1)pentru că da, aversiunea față de biserică e un import, așa cum e ultra-capitalismul sau ultra-feminismul unora dintre noi reușește să strângă bani să facă ceva relevant pentru, conform ultimului recensământ, 80% din populație. Catedrala aia e construită pe niște principii, dar nu prea avem cum să înțelegem, pentru că noi nu avem așa ceva.

La fel cum real, dacă ar fi fost ei înșiși angajați într-un spital de stat, ar fi făcut fix ceea ce fac și acum pentru un spital în care oamenii chiar să aibă o șansă de supraviețuire. Ar fi închis și ei ochii, ar fi făcut și ei lucrurile aproximativ, așa cum le fac zi de zi. Că neseriozitatea și lipsa de principii nu au cum să rezolve probleme. Că e mai ușor să-ți urli nemulțumirea, dar după aceea să te întorci la modul ăla de lucru cu care te-ai obișnuit; la deprinderile călduțe, la evitatul efortului, la nepăsare și la visul de a pleca acolo unde au rezolvat alții problemele.

E complicată viața când ai principii fluide, pentru că principiile fluide înseamnă că nu le ai. Și cum pot avea principii oamenii care urlă pentru justiție dar trec strada pe roșu, parchează pe locul de handicapați, în loc nepermis, depășesc viteza și se declară nemulțumiți de instalarea gardurilor la tramvaiul bucureștean?

Am citit azi niște bloggeri scriind (foarte mulți nu pe blogul personal, că sunt bloggeri doar cu numele) despre frustrările lor. La trei ani de la o tragedie care te-a afectat nu poți să rămâi în continuare neputincios. Aia înseamnă, de fapt, că n-ai făcut nimic. Că nu ai schimbat nimic. Și că poate ar trebui să arunci o privire înspre tine însuți, să te-ntrebi dacă cu adevărat te afectează treaba aia – sau dacă nu cumva e un moment în care te mai arunci pe jos ca bocitoarea și atragi atenția asupra ta, urlându-ți disperarea. Te simți neputincios? Tu ce ai schimbat? Pe câți i-ai convins să schimbe ceva, la rândul lor?

Rămânem mici în afara momentelor ăstora în care reușim să tragem reflectorul înspre noi, cu boceala noastră. Lătrăm mult, dar câinii care latră nu mușcă, nu? Aș prefera să mușcăm mai serios. Mai rar, dar mai serios. Lătratul nostru nu e decât un cor de schelălăituri, nu e lătratul ăla adânc, puternic, apăsat, care te anunță că ai cinci secunde s-o ștergi din fața lui, sau trebuie să suporți consecințele. Suntem mici pentru că nu știm să fim periculoși. Poate e timpul să învățăm să devenim periculoși.

Da, știu, nu e cel mai coerent text pe care l-am scris. Doream să nu scriu despre asta; planul meu e cu totul altul. Doar că da, Colectiv e un moment frustrant și pentru mine, chiar dacă, așa cum îmi zicea un alt blogger acum trei ani, ăștia din provincie ar trebui să-și țină gura, că nu pricepem noi ce s-a întâmplat acolo. Poate că postarea asta e fix o confirmare a faptului că, într-adevăr, nu pricep eu care e faza. Lasă, e bine. Măcar a luat Bădiță un premiu internațional pentru că corupția ucide.

Mai multe persoane aprind lumanari in memoria victimelor incendiului de la clubul COLECTIV din Bucuresti, in Piata Victoriei din Timisoara, duminica, 1 noiembrie 2015.

NOTES   [ + ]

1. pentru că da, aversiunea față de biserică e un import, așa cum e ultra-capitalismul sau ultra-feminismul unora dintre noi

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.