Despre programiști și ingineri (George Damian)

Textul de mai jos îi aparține în întregime lui George Damian, care a vrut să-mi răspundă la întrebările și nedumeririle exprimate în postarea anterioară.

Mărturisesc că sunt supărat pe ingineri și explic de ce. Henry Kissinger oferă în „Diplomația” una din puținele explicații coerente ale izbucnirii Primului Război Mondial. Cei interesați de istorie știu că Primul Război Mondial nu ar fi trebuit să aibă loc (nu băgați în seamă manualele școlare). După asasinarea arhiducelui Franz Joseph, Austro-Ungaria a înaintat un set de cereri umilitoare Serbiei, cereri acceptate cu o singură excepție (sârbii nu au fost de acord cu ideea ca funcționari austro-ungari să desfășoare o investigație polițienească pe teritoriul Serbiei). În mod normal asta se putea negocia și nu ar mai fi existat motivul pentru ca Austro-Ungaria să atace Serbia.

Doar că avem un mic detaliu: Austro-Ungaria a declarat război Serbiei pe 28 iulie și a anunțat Germania în secret că nu va reuși să înceapă operațiunile militare înainte de 12 august. Problema, așa cum a fost formulată de Kissinger, era că sistemul militar al începutului de secol XX a scos decizia cu privire la declanșarea ostilităților de sub controlul politicienilor.

Războiul industrial de secol XX avea ca element de bază mobilizarea generală, scoaterea din producția economică a bărbaților apți de front și trimiterea lor la luptă. Asta era o chestie delicată, pentru care era nevoie de o planificare detaliată și de un aparat administrativ cuplat cu un sistem de transport capabile să scoată bărbații necesari din producție (fără să afecteze capacitățile economice, ba chiar cu creșterea acestora) și să-i trimită pe front. Cei ajunși pe front deveneau un fel de „supra-consumatori”, pe lângă faptul că trebuiau îmbrăcați, hrăniți și cazați întreaga lor activitate se reducea la generarea de „distrugere”. Obuzele fac „bum!” și toată investiția în ele, de la cercetare la producție, dispare într-un nor de fum.

Termenul de mobilizare generală diferea de la țară la țară, cum ziceam în funcție de capacitățile administrative și nivelul de industrializare. O mobilizare generală odată pornită nu mai putea fi oprită fără costuri imense pentru economia țării care făcea asta. Apoi decretarea mobilizării generale constituia în realitate momentul declanșării războiului (un fel de „blocaj mexican” pe invers). Diferențele dintre viteza de mobilizare a diferitelor țări și sistemele de alianțe existente au făcut ca decizia privind declanșarea războiului (eventuala „localizare” a conflictului, restrângerea lui la o arie geografică cât mai restrânsă) să nu se mai găsească sub controlul politicienilor și să fie supusă unor „imperative industriale”.

Al Doilea Război Mondial a fost o altă catastrofă industrială, doar că de data asta politicienii au avut grijă să își asigure controlul asupra modului și momentului declanșării războiului. Rolul inginerilor a fost delegat spre inventarea și producerea unor noi mijloace de masacrare a cât mai mulți oameni, într-o perioadă cât mai scurtă de timp și cu minimizarea costurilor.

Întrebarea este dacă „inginerii”, cei care făceau piulițe și șuruburi chiar nu ar fi fost vinovați de catastrofele secolului XX? Ne putem întreba dacă inventatorii camerelor de gazare naziste chiar nu înțelegeau scopul final al muncii lor? (Cei care au inventat și fabricat armele nucleare au avut niște crize de conștiință, semn că înțelegeau consecințele faptelor lor, dar asta nu a contat foarte mult pentru rezultatul final.) Cât de vinovați erau strungarii din Germania nazistă care făceau șuruburi și piulițe ce ajungeau în tancuri și submarine? Destul de vinovați, au fost bombardați fără milă, toate capacitățile industriale au fost considerate ținte legitime și atacate.

Pot fi puse catastrofele secolului XX în spinarea inginerilor și prelucrătorilor prin așchiere? Cu siguranță că nu fiecare inginer și prelucrător prin așchiere ca persoană este vinovat de un război mondial. În calitate de ingineri și prelucrători prin așchiere au fost considerați ținte legitime deoarece participau la război prin producerea de armament și muniții. Un inginer oarecare din SUA a proiectat un solenoid (zic și eu așa) care a ajuns în bomba atomică de la Nagasaki. N-a făcut mare lucru, a proiectat un solenoid, pilotul care a apăsat pe declanșatorul ce a lansat bomba e vinovat. Doar că e pusă greșit problema.

Ideologiile secolului al XX-lea au fost industriale, au avut în vedere transformarea țărilor în uzine gigantice, supuse unor imperative inginerești – ceva ce a anulat ceea ce îndeobște denumim drepturile omului. Aici este problema, în transferul ideilor și principiilor din aria industrializării pentru rezolvarea unor probleme politice (și sociale), să poreclim chestia asta „inginerie politică”. Lenin, Stalin, Hitler etc. nu au fost ingineri din punctul de vedere al calificării, dar au clădit (sau au încercat să clădească) societăți supuse unor imperative inginerești. (Putem extinde discuția la ritualizarea și deificarea „ingineriei” în Germania nazistă și Uniunea Sovietică, încercări asemănătoare existând inclusiv în regimurile parlamentare din SUA și UK, dar să rămânem la o dimensiune acceptabilă a textului).

Sper că am fost destul de clar cu prezentarea principalelor probleme ridicate de „inginerie” în secolul al XX-lea: scoaterea unor decizii critice de sub controlul celor care ar trebui să le ia și tendința de impunere a propriei viziuni asupra lumii în domenii în care nu prea are aplicabilitate („ingineria politică”).

Programiștii există, sunt programatorii din Republica Moldova. Dar am zis să extind puțin acest termen. Din punctul meu de vedere programiștii nu sunt în mod necesar oameni care lucrează ca programatori sau IT-iști sau orice chestie legată de ceea ce la modul general se numește „informatică”. Eu aș zice că programiștii sunt cei care acceptă (sau chiar promovează, conștient sau inconștient) repetarea problemelor din secolul al XX-lea: scoaterea treptată a unor decizii de sub controlul uman și plasarea lor sub controlul unui algoritm sau unei inteligențe artificiale la pachet cu impunerea unei viziuni „programiste” asupra societății.

(E ușor să vorbim despre belele generate de ingineri pentru că vorbim despre evenimente trecute și cunoscute; „programiștii” își desfășoară potențialul în prezent cu efecte în viitor, chestia asta e destul de dificil de evaluat.)

(Programiștii sunt strâns legați de ingineri – până la urmă sunt și ei un soi de ingineri – și împărtășesc cu ei foarte multe idei, o să încercăm să le enumerăm mai la vale.)

Poate unii ați auzit de Cezar Oancea, mass-media l-a prezentat drept „as în domeniul informaticii”, „hacker de geniu”, „programator strălucitor” etc. Personal am avut de-a face prima oară cu un computer prin 1987 la Casa Pionierilor, niște HC-uri în carcase de tablă d-aia țapănă. La începuturile anilor 90 (când nu existau manuale de informatică) prin clasele a X-a – a XI-a studiam algebre booleene, teoria grafurilor, back-tracking, fractali și alte minunății; chiar am avut un profesor de informatică. Cum am mirosit puțin partea asta cu informatica și am cunoscut băieți care acum au avion proprietate personală din „informatică” cred că știu cam pe unde se aplică expresia „as în domeniul informaticii”.

Cezar Oancea a murit împușcat de un fost soldat în Legiunea Străină căruia a încercat să îi dea o țeapă – i-a spus că în schimbul a 500 EUR îi face rost de un soft capabil să preia controlul asupra unui telefon mobil de la distanță. Orice om cât de cât la curent cu ce se întâmplă în domeniul „informaticii” știe că un astfel de soft nu se prea poate descărca de pe internet și cu atât mai puțin nu costă 500 EUR. Aici nu vorbim de „geniu în programare” ci de o țeapă în variantă simplă.

Una din cărțile mele favorite este The Cuckoo’s Egg, scrisă de un astronom, Clifford Stoll. Este povestea depistării și identificării primilor hackeri cunoscuți din istorie, s-a petrecut în anul 1986. Foarte bine scrisă, pe înțelesul oricui (nu cred că e tradusă). Avem aici confruntarea dintre un om de știință și niște „ași în domeniul informaticii”. Stoll a primit sarcina să depisteze de unde a apărut o eroare contabilă de câteva zeci de cenți în folosirea computerului la Lawrence Berkeley National Laboratory și a descoperit o rețea de hackeri din Germania de vest care spărgeau computere americane la solicitarea KGB din Germania de est. Hackerii din povestea asta erau în legătură cu Computer Chaos Club din Berlin, o asociație cu o ideologie articulată de Wau Holland fondată în 1981, îi găsiți pe internet.

Și acum să facem legătura: din punctul de vedere al discursului public nu prea există diferențe între Cezar Oancea și Wau Holland. O anatomie a „ideologiei programiste” ar ocupa mult prea mult spațiu și cu siguranță vor rămâne pe din-afară foarte multe chestii. Pentru că „ideologia programistă” este o amestecătură total nediferențiată, găsești acolo de toate pentru toți, de la extrema stângă la extrema dreaptă, îngrămădite unele peste altele, fără cap și fără coadă.

La toată bulibășeala asta de idei îi putem spune naivitate, eu prefer termenul confuzie. Programiștii trăiesc într-o confuzie ideologică totală, mare parte și din cauza faptului că refuză educația. Poți recunoaște foarte ușor un programist: zbiară din rărunchi că nu are nevoie de chimie/ fizică/ sport/ română etc. La ce i-a trebuit lui să facă sport în liceu?!? (În același timp nu există zâmbet mai suav decât cel pe care îl ai atunci când auzi un programist regretând că nu a învățat o anumită chestie în liceu.)

După confuzia generală din mințile programiștilor vine lipsa de maturitate, incapacitatea de a fi coerenți în idei și de a accepta consecințele propriilor fapte (merită citite interviurile în care Cezar Oancea își povestește cariera infracțională, oricine este vinovat – judecătorii, procurorii, polițiștii, sistemul – mai puțin el.) Uneori am impresia că programiștii nu mai fac diferența între realitatea virtuală și lumea reală, că tratează lumea reală ca pe un joc în care ai mai multe vieți, poți să salvezi și s-o iei de la capăt. Că îți poți altera inclusiv fundamentul biologic (ideologia de gen este strâns legată de confuzia programiștilor). Și mă opresc aici cu cazul programiștilor vizibili.

Calculatoarele și rețelele de calculatoare au spulberat sistemul industrial al secolului al XX-lea. Vedem și simțim efectele, mai greu să înțelegem cauzele. Explicații există pe o plajă foarte largă, de la teorii ale conspirației până la atitudinea „nu te poți opune progresului”. Un argument programist amuzant este „nu te poți plânge pe FB de cenzura FB”/ „nu te poți opune calculatoarelor scriind de pe un calculator”. Ideea este că progresul nu poate fi oprit, din momentul în care o inovație scapă în lume nu o mai poți băga înapoi în cutia Pandorei, are o viață proprie. Ideea este de limitare a daunelor, de control asupra fenomenului. Atitudinea „nu te poți opune progresului” este la fel de tâmpită cu „vor să ne controleze prin cipuri implantate în creieri”.

Ce fel de control și ce fel de limitare a daunelor? Cu siguranță nu prin măsuri legale. De la Moise încoace avem legea „să nu furi” și totuși se fură, nu legea elimină fenomenele sociale. De furat se fură în orice societate, ideea este de limitare a fenomenului. Pe de o parte putem lăsa fenomenul să își urmeze cursul, chiar să îi grăbim ciclul de viață, să scăpăm mai repede de el. Altă soluție ar fi să îl lăsăm nereglementat – spre paguba cetățenilor, dar după ce se ard bine nu mai este nevoie de o lege care să le spună să nu se ducă acolo.

Nu am o concluzie, poate doar atât: ce este – este, ce nu este – nu este. Clar că nu ne vom întoarce la „vremurile de aur” când lumea era stabilă și regulile erau clare – pentru că nu au existat niciodată „vremurile de aur” și nici stabilitate și reguli clare. Nici nu îi vom scoate pe programiști din viața noastră, ei există și sunt cât se poate de activi, tot ce putem face este să limităm daunele.