Programiștii, responsabilitate morală și alte idei

Dacă acum câtăva vreme George Damian era supărat pe ingineri, și îi înțelegeam supărarea, de la o vreme și-a restrâns câmpul oprobriului pe „programiști” - programatori, oameni care produc software, înțeleg eu, deși nu ne-a dat o definiție foarte bună a ce înseamnă acești programiști. Dar categoria care se simte vizată e cea a programatorilor, așa că o să răspund ca om care face parte din tagma asta, începând cu (ce altceva?) opiniile mele despre tagma programatorilor, urmând să îndrept niște nedreptăți pe care le aruncă pe umerii lor George, și încercând să ajung la un pic de echilibru.

O pătură de mijloc naivă

Mai există câteva articole pe acest blog în care mai sparg un pic din miturile industriei IT, în special pe partea de inginerie software. Probabil cel mai important mit de „spart” e acela că programatorii sunt incredibil de inteligenți - de fapt, sunt niște oameni capabili de gândire abstractă, cerință din ce în ce mai redusă în ultima vreme, datorită avansului uneltelor de dezvoltare. Nu trebuie să fii membru MENSA pentru a fi programator, nu trebuie să ai zeci de ani de inginerie software pentru a emite păreri competente pe subiect, și nu e genul de chestie pe care dacă nu o stăpânești la 15 ani nu mai ai nicio șansă să fii bun la ea.

E drept însă că foarte mulți programatori au o pregătire „reală”, STEM. Nu este neapărat necesar dar e util. Dar domeniul e acum inundat de foarte mulți oameni care vor să facă o meserie aparent ușoară și bine plătită, probabil numărul doi în rândul meseriilor dezirabile ca profitabilitate comparată cu dificultate (după videochat).

Scăzându-și în timp bariera de acces domeniul a creat un număr destul de mare de oameni cu venituri acceptabile, construind o pătură socială destul de numeroasă de oameni care trăiesc fără grija zilei de mâine din salariu și muncă cât de cât cinstită. Oameni care trăiesc bine din opt ore de muncă pe zi, și care deci au și timpul și disponibilitatea mentală de a se implica în societate.

Dacă elimini complet din societate oamenii din IT ai avea o națiune moartă de foame, câțiva specialiști super-bine plătiți, și câțiva oligarhi, cu o pătură de mijloc aproape inexistentă. Specialiștii ăia trăiesc de pe urma banilor oligarhilor, iar sărăcimea ar trăi într-o semi-sclavie în care soluția de salvare ar fi cam aceeași de câteva sute de ani: fugi de pe moșie să tragi la munca de jos în „civilizație”. Că așa au funcționat lucrurile și la 1600, și la 1800, și în anul 2000.

Dacă în mod normal pătura de mijloc ar fi fost construită din burghezi - oameni care construiesc afaceri mici și trăiesc de pe urma lor - acum o ai formată din oameni care trăiesc din salariu, lucru care îi face mult mai liniștiți, și poate mai implicați social. Oameni cu vederi foarte naive, mentalități de tipul: „dar dacă muncești cum să nu fii prosper?” sau „toată lumea ar trebui să fie egală, de ce nu suntem toți la fel (ca mine)?”, și foarte mult timp liber.

În plus, anii 2000 au adus un cutremur social provocat de elita științifico-tehnologică de care vorbea Eisenhower în acel speech din care lumea a reținut doar partea cu complexul militar industrial. Deodată această pătură de mijloc cu vederi naive are acces la cea mai puternică unealtă de propagandă pe care o folosesc chiar și în timpul programului de lucru. Social media a devenit un megafon pentru naivitatea lor, și lucrul ăsta a început să deranjeze.

Își merită oprobriul lui George Damian? Probabil că da, dar practic nu chiar. Și de-asta am făcut o introducere lungă și puternic simplificată, pentru că vreau să vorbesc un pic despre ce sunt „programiștii”, de ce nu ei fac o „lume minunată și nouă”, și să încerc să sugerez alte ținte mai interesante, chiar dacă sunt mai îndepărtate: pentru că mi se pare că ne batem ca chiorii și ne scoatem ochii unii altora în timp ce ăia care chiar ar trebui să plătească nota de plată stau și se amuză pe seama noastră, și acumulează.

O ultimă notă legată de programatori ca pătură de mijloc: această situație e, pentru România, un accident temporar. În timp ce salariile încă cresc în domeniul IT, întrevăd în anii ‘20 o cădere a veniturilor lor reale urmând ca la sfârșitul anilor ‘30 să se disipeze complet acest avantaj. Întrebarea e dacă această cădere se va întâmpla pentru că întreaga societate din jurul lor a prosperat, dacă experimentul produce o mișcare politică și socială suficient de puternică cât să ne egalizeze „în sus”, sau dacă se termină prin subțierea și sărăcirea ei. Adică să vedem dacă pătura asta investește în România și societate, sau investește în jucării de-afară gen iPhoane și Tesla.

Responsabilitatea „programistului”

Cât de mult i se poate imputa inginerului care lucrează la Facebook cutremurul social pe care platforma la care lucrează? Dacă ai cunoaște pe cineva care lucrează la Facebook, cât i-ai putea imputa din cenzura impusă recent paginii G4Media?

Răspunsul e că mai deloc. Probabil omul va fi mult prea prins să se asigure că în momentul în care vezi un text pe pagina Facebook textul e aliniat corect și e scris cu fontul corect. Responsabilitatea lui e identică cu responsabilitatea culegătorului din tiparnița anilor 1930 din care ieșeau manifeste comuniste, legionare, sau comunicate ale Siguranței Statului. Singura diferență este că acum culegătorul e mult mai bine plătit pentru că munca lui e mult mai scalabilă decât acum 100 de ani, și ajunge la de o mie de ori mai mulți clienți.

De aceea momentul în care George îmi spune că „Acum programiștii au pretenția ca întreaga societate să gândească pe algoritmii lor și o să avem niște războaie algoritmice”, îmi dau seama că lipsește o înțelegere foarte clară a cine face acești algoritmi și cui trebuie să îi imputăm războaiele algoritmice.

Dar dacă programatorii sunt niște modești culegători la tiparniță, cui i se poate imputa „algoritmii”? Pentru treaba asta trebuie să vorbim despre ce este o unealtă și cine o mânuiește. Programatorul construiește unelte. Până și site-ul Facebook este o unealtă care ne permite să comunicăm mult mai ușor decât o făceam vreodată. La fel și telefonul „smart” - o unealtă care ne face mai simplu să luăm toată informația din lume după noi. Programatorul face o consolă de control pentru aceste unelte - dar cei care sunt la butoane la acea consolă de control nu sunt programatorii.

Zuckerberg a încetat să mai fie un programator în momentul în care a primit prima infuzie de capital. În momentul în care a venit primul care să-i trântească metaforic o geantă cu bani pe masă, și să-i spună: „vezi grămada asta? În zece ani vreau cinci mii de grămezi de-astea la mine în cont”. Dacă aș fi Rogozanu aș spune că e late-stage capitalismul ăla care trebuie învinovățit, dar pentru că nu suntem atât de primitivi intelectual putem să ne uităm mai îndeaproape și să examinăm modelul de cost zero pentru utilizator.

Să ne imaginăm următoarea platformă: un prim strat de 1€/lună pentru cei care vor să-și facă un profil și vor să comenteze, un strat de 5€ pentru cei care vor să pună poze și să schimbe câteva idei cu prietenii, și apoi straturi de 10, 20, 100, 200 de euro în funcție de cât de mulți urmăritori ai: plătești 10€ dacă ești urmărit ca Ovidiu Eftimie, 20€ dacă ești urmărit ca Lucian Mindruta, omul remarcabil că e incapabil să scrie în limba română și dă vina pe tehnologie, 100 de euro dacă ești influencer, 200 de euro dacă ești Selly.

Cam ăsta ar fi costul Facebook în mod normal (probabil cu prețuri mai mari în zona superioară). Ai plăti? Probabil că nu. Știi asta, și o știe și Zuckerberg, care și-a dat seama că nu poate să-i dea banii ăia pe care i-a cerut înapoi băiatul metaforic cu geanta cu bani. Așa că s-a întors acasă, s-a gândit, a dormit prost câteva nopți, după care a angajat echipe de psihologi care să facă o platformă cât mai atractivă (citește: să creeze dependență de platformă). Apoi a angajat mii de agenți de vânzări care să vândă reclamă în prostie, și i-a pus să vorbească cu oamenii de la cabinetul de psihologie să-și facă treaba mai bine. Apoi o mulțime de oameni care nu au nicio treabă cu Facebook au început să folosească platforma și să-și pună toate resursele, mai educate sau mai puțin educate, la lucru. Au început să spameze, să păcălească unealta ce li s-a pus la dispoziție.

Când George Damian se luptă cu „algoritmii”, se luptă cu creația tuturor acestor oameni, care, probabil, sunt și ei incapabili să își asume responsabilitatea. Când vorbește despre „lumea nouă minunată” pe care ne-o dau programatorii, vorbește de fapt de fanteziile sociale construite în jurul platformei. Platforma e doar un intermediar și un accelerator pentru ceea ce oamenii vor să facă.

De exemplu, „cenzura” celor de la G4Media nu vine din cauza unui programator de la Facebook, ci pentru că oameni cu diverse vederi sociale au impus uneltei Facebook necesitatea unei cenzuri. Foarte des, acești oameni, influenți din punct de vedere social, nu sunt programatori, deși nu e imposibil ca printre ei să se numere și programatori (în virtutea faptului că au foarte mult timp și energie la dispoziție, o naivitate acută și o înțelegere tehnică a posibilităților teoretice ale uneltelor pe care le-au construit).

Dacă se uită la cine anume face regulile astea care îl deranjează și pe care le simte amenințătoare, George ar observa mai mulți oameni „ca el” decât „programiștii” pe care preferă să dea vina. Așa cum aș putea să dau vina pe „programiști” pentru fiecare opinie pe care el însuși o exprimă, pentru că o face prin intermediul Facebook sau prin blogul lui Vali, care e Wordpress, unde lucrează niște programatori. Practic, dând vina pe „programiști”, oficialul George Damian de la „Siguranța Statului” arestează culegătorii de la tipografie, nu pe ăla care a semnat cu nume, prenume, adresă și orar de funcționare manifestul extremist prin care amenința că îi omoară pe burgheji (și dădea și lista).

Responsabilitatea mea față de „programiști”

Aș prefera să n-o facă. Dar pentru asta sunt necesare două lucruri. Prima, asumarea responsabilității individuale pentru munca la care participăm. Am cântărit mereu impactul social și moral al muncii mele, și am refuzat să colaborez cu oamenii care nu mi se pare că aduc o schimbare pozitivă în lume. E greu să afirmi același lucru dacă lucrezi la Facebook, sau concepi următoarea criptomonedă care se va transforma într-o mică schemă Nakamoto (că dacă zicem Ponzi ne ceartă criptoretarzii), sau faci engine-ul ăla care mărește numărul de vizualizări pe youtube sau care schimbă contorul de la descărcări de podcasturi. Asta ca programator. Ca creator de conținut, am refuzat să lucrez cu oameni care promovează cazinouri online, care manipulează și mint, care sunt preocupați de un „excel care să dea bine la clienți”. De-aia pe blogul ăsta nu ați citit despre cât de bună e guma de mestecat X, care e cea mai bună bere din univers, iar în podcasturile pe care le produc nu m-auziți că povestea lui Iulius Cezar poate fi mai bine înțeleasă doar dacă bei Coca Cola după fiecare masă. Dar asta m-a și limitat. Că asta e problema cu deciziile corecte moral: te autolimitezi atunci când decizi corect.

Dar mai e un aspect care este cel care m-a făcut să scriu această postare. Din ceea ce am citit în ultima vreme la George Damian îmi dau seama că categoria profesională din care fac parte e prost înțeleasă, și într-o vreme începusem un serial în care explicam cum arată meseria asta dincolo de „ușile închise”. Pentru că simt că programatorii comunică prea puțin pe limba publicului, și atunci ai o mulțime de oameni care aplaudă ca focile când Damian dă în „programiști” ca activistul de partidul în burgheji.

Mă gândesc că poate că asta e responsabilitatea mea față de categoria profesională din care fac parte. Să educ în interiorul tagmei mele, și în afara ei, prin uneltele pe care le construiesc oameni ca mine și prin platformele și integritatea construită în 20 de ani de comunicare în ochiul public.

Sounds like a plan.