Propaganda națională

Știu că mulți vor să fugă cât mai departe de România. Știu că mulți dintre voi simțiți chestia asta, că lucrurile ar fi mult mai bune pentru voi dincolo, că viața ar fi mult mai bună dacă ați pleca, pur și simplu, și nu v-ați mai uita înapoi.

Sunt sigur că v-ați întrebat și de ce simțiți lucrul ăsta. Evident, răspunsul este că „ăia, dincolo, au câinii cu covrigi în coadă!” – „îți trimit scrisoare de bun venit în cartier!” – „te caută de la fisc să-ți zică ce taxe trebuie să plătești!”. Nu-ți vorbește nimeni despre cozi la NHS, despre costuri sau timp de așteptare (fac parte din viață! Prefer să plătesc mai mult pentru ceva mai ok! Trei vacanțe pe an în Maldive!).

Și m-am întrebat de ce toți oamenii care pe-aici se plâng de cât de nașpa e România dar sunt ei cam leneși, cam delăsători și cam șmecheri, merg dincolo ca să muncească de cinci ori mai mult, cu cât se poate de multă umilință. Și înțeleg treaba în cazul celor care sunt limitați de posibilitățile reduse din România (oameni din IT, medici, profesiile astea mai complicate); dar ce te faci când ai, de exemplu, faianțari sau electricieni care își fac treaba prost pe-aici, dar când merg dincolo fac treaba de zici că ei au inventat profesia.

Nu ignor condiția materială a românului mediu; faptul că suntem mai săraci și din sărăcie facem mai multă sărăcie – ba chiar e un element important din ceea ce voi spune mai departe. Dar vreau deocamdată să vă puneți problema în felul următor: dacă toți oamenii și-ar face treaba nu mult – doar cu 10% mai bine decât și-o fac acum (să fim serioși, nu e greu) – cât de departe am fi? Și, mai ales, de ce lucrurile par atât de frumoase dincolo, și de ce totul pare atât de urât aici?

Titlul mă dă de gol. O să vorbesc un pic despre propaganda națională – chestia aia care nu prea se vede dar se simte. Ce ne leagă pe noi, ăștia care plătim taxe la ANAF București? Ce ne leagă pe noi, ăștia care stăm în spațiul ăsta magic numit România?

Și sincer, nu există un răspuns bun, și aia e, cred eu, marea problemă a noastră ca națiune. Nu avem o poveste, nu avem o aspirație, nu avem vreun motiv să credem în ideea de România. Au trecut 100 de ani de la cel mai mare moment din istoria națiunii și am lăsat momentul să treacă cu o oarecare jenă în suflet; mai mult cerându-ne scuze că a existat momentul. Și nu e o problemă că am petrecut un pic de timp auto-analizându-ne – nici nu poți construi ceva dacă nu îți faci o analiză critică, corectă, și nu înțelegi foarte bine de unde vii ca să știi încotro te duci.


Propaganda națională, la modul restrâns, este imaginea pe care o promovează statul român cetățenilor săi. De 30 de ani nu mai avem propagandă națională oficială – doar niște acte disparate ale unor indivizi care vor să prezinte o anumită imagine a țării. Ai o propagandă națională democratizată – fiecare cetățean are dreptul de a face României orice propagandă dorește; așa că ai un Dan Puric care explică că sufletul românesc e cel mai tare din lume, ai dacopații care împing ideea că ne tragem din niște purtători de nădragi magici, ai corporatiștii care vor să fugă și îți descriu România ca pe iadul și sfârșitul. Toți au dreptate și toți se înșeală, dar ideea de propagandă națională, așa cum o văd eu, e fix imaginea pe care o au și o promovează românii despre români și România.

Cred că singura propagandă pozitivă pe care ne-o mai facem e propaganda aia mincinoasă pe care ne-au construit-o comuniștii – aia cu Ceaușescu care era strănepotul lui Burebista, aia în care gânditorul de la Hamangia e piesa care lipsește din vârful piramidei lui Cheops, România aia mincinoasă cu tuneluri magice sub Bucegi și care a inventat toate invențiile din lume doar că a fost furată de străini. Propaganda comunistă, gândită pentru a-i face pe sclavi mulțumiți să nu iasă din granițele naționale și să urască tot ce e străin, nu funcționa foarte bine nici atunci; și nu a fost niciodată înlocuită cu ceva pozitiv, optimist, ceva care să povestească cât de bine pot trăi românii pentru că avem tot sistemul ăsta care ne lasă pe noi să trăim independenți fără să facem lucrurile la comanda Rusiei sau la comanda altora. Și faptul că acum singurele lucruri pozitive par că vin de la Bruxelles, nu de la București, nu ne ajută chiar deloc.

Nu o să încep să vă povestesc ce gen de propagandă își fac alte națiuni; eu zic că mult mai important e cum ne vedem noi pe noi înșine. Ne vedem hoți, ne vedem răi, ne urâm pe unde apucăm, suntem primii care să vorbească România de rău în străinătate; demonizăm locul ăsta de parcă ne-ar fi mătrăgună.

Și în situația asta nu e de mirare că nimeni nu-și face treaba cum trebuie, nimănui nu-i pasă de cei din jurul lui. De ce ți-ar păsa? În fond, aici e iadul pe care l-am confecționat noi. Pentru că asta e, de fapt, esența iadului în care trăim; e ceea ce am făcut noi cu mâna noastră. Că unul din noi a fost ăla care a vândut apă chioară pe post de dezinfectant, că oameni ca noi au fost printre cei care au participat în șmecheria asta, știind exact cum merg lucrurile. Că dezinteresul nostru a participat indirect la lucrurile de genul ăsta; și că preferăm să visăm la propaganda ălora de dincolo, decât să ne construim propria idee despre cum ar trebui și ce este România.

O să încep eu cu câteva chestii. România e una din țările cu cele mai mici taxe din Europa. Apoi, când vorbim despre discriminarea de gen părem chiar progresiști – da, avem problema violenței în familie (problemă pe care feministele din România refuză cu obstinație să o abordeze), dar când vorbești despre pay-gap, încă caut exemplele alea în care cineva e plătit mai prost pentru că e femeie – cel mult pentru că-și face treaba mai prost sau nu și-a negociat salariul, dar pentru că e femeie? Ideea sună destul de comic în România.

Altceva? Șansele să mori împușcat în cap sau cuțitat pentru că te-ai uitat mai mult de cinci secunde la cineva pe stradă tind spre zero. În general România e destul de sigură. Nu avem o parte din populație exilată în trailer-parks, nu se moare de foame.

Nu zic că curge lapte și miere. Dar sunt lucruri care sunt ok în România, și în momentul ăsta avem condiții și posibilități mult mai bune decât ce au avut românii la orice punct în istoria lor. Există și lucruri bune în România; nu o ducem chiar atât de rău cum credem că o ducem.

Nu sugerez s-o luăm pe ulei și să zicem că suntem cea mai grozavă țară din lume. Nu suntem, știu asta. Dar ce mă oftică e că nu învățăm din lucrurile pe care le invidiem. „Wow, uite ce filme fac americanii”, dar de la români așteptăm să facă filme cu tragedie, sex, ciorbă și avort. „Wow, uite ce mișto sunt spitalele ălora” – dar oamenii care conduc spitalele noastre fură fondurile ca să le pună silicoane amantelor. Protestăm contra furtului, dar furăm care pe unde apucăm. Ne plângem că lucrurile nu merg bine, dar noi, ăștia cărora le e rândul să conducă lucrurile, fugim din țară și mergem să rămânem la un trai modest dincolo, în bunăstarea lor.

Mi-aș dori să ne uităm cu un ochi critic dar corect la ceea ce avem. Nu ne place ce face PSD-ul acum? În zece ani să fim noi ăia care conducem lucrurile cu o majoritate zdrobitoare, și cu cea mai spectaculoasă modernizare a deceniului. Când ni se propune să facem o mică șmecherie să refuzăm, să o expunem. Să facem lucrurile temeinic, să le facem corect, să le facem mai bine. Cât de departe am fi dacă timpul ăla dat în „băi, totul îmi pute aici” ar fi petrecut cu munca? Cum ar fi ca în loc să mergi în UK să muncești două joburi, o faci aici? Cum ar fi să convingi ca oamenii să cumpere mai multe chestii făcute în România, pentru că sunt făcute de oameni ca tine care vor să-și facă treaba mai bine, mai mișto? Cum ar fi să ne impunem ca în 15 ani „calitate românească” să devină o recomandare la nivel de „calitate nemțească”?

Și nu mă refer la „hai să ne plângem că facem lucrurile prost”, ci la „hai să ne facem noi treaba mai bine”. Fă-ți tu treaba mai bine, vezi dacă nu cumva lucrurile se dezvoltă pozitiv de-acolo. Și da, e posibil să greșesc eu. E posibil ca România să fie fără scăpare – prima țară din lume care să nu aibă nicio șansă să-și schimbe situația în niciun fel. În cazul ăsta, alternativa rămâne disoluția. Dar cred că putem mai bine de-atât. Poate dacă ne-am plânge mai puțin și am face mai mult?

PS: Pentru prietenii mei care nu au înțeles foarte bine un anumit fragment din text, faptul că sunt unii care merg dincolo să muncească mult mai bine și cu multă umilință nu înseamnă că toți cei care merg dincolo vor munci cu umilință. Sigur, interpretarea brută ar putea fi aplicată tuturor, dar nu mă refer la oamenii aceia, și poate că e bine să clarific lucrul ăsta: să lucrezi pe-afară nu e neapărat o rușine sau o umilință. E clar? Bun.