De ce ne mândrim cu Emma Răducanu?

Emma Răducanu, venită, practic, de nicăieri, a câștigat acum câteva zile US Open-ul. Evident, ca și în cazul Biancăi Andreescu, românii au remarcat numele românesc, și au urmărit meciul cu interes, ba chiar s-au și bucurat când britanica din tată român și mamă chinezoaică a câștigat US Open-ul.

Prima reacție: corul fanilor de rezultat

Există un cor al fanilor de rezultat care, zic eu, trebuie înțeles. Sportul e un mod fantastic de a canaliza energia populară, lucru cunoscut de pe vremea republicii romane și de pe vremea democrației ateniene. Oamenii simt nevoia de a se identifica cu câștigătorii - e un sentiment tribal, bazal. Căutăm moduri în care să ne simțim aproape de câștigător. Iar când există puncte comune cu tine, ca individ, de exemplu originea română, tribalismul e amplificat, iar victoria și mai satisfăcătoare. E un ritual repetat în fiecare weekend. Eu de exemplu sunt fan Manchester United, Halep, și Nadal. Când United câștigă mă identific cu victoria respectivă, când United pierde sunt la fel de dezamăgit ca jucătorii de pe teren. Le urmăresc activitatea celor cu care am ajuns să mă identific oarecum. Poveștile lor mă motivează.

Dar fiecare competiție, fiecare meci este în sine o poveste, și dacă acum câțiva ani aș fi blamat pe cineva pentru că a devenit pentru un meci fanul „ălora mai buni”, acum sunt ceva mai temperat. Înțeleg că fiecare partidă este o poveste în sine. Are propriul arc - are tensiune la început, tensiune la final, e o poveste specială, deosebită. E o poveste în care spectatorul își amplifică energiile și poate fi un moment cathartic, dacă ții cu câștigătorul, sau un moment de dezamăgire, dacă te-ai raliat celui învins.

Din cauza asta corul fanilor de rezultat e cel mai vocal în momentul în care, de exemplu, pierde Halep. Pentru că ei nu sunt acolo să vadă progres în povestea ei mai mare - văd doar ce s-a întâmplat în acel moment singular, văd că a pierdut, și trăiesc experiența înfrângerii alături de ea, amplificată de faptul că nu există pentru ei cele cinci-șase victorii anterioare, nu există cele alte 100 de meciuri jucate înainte. Nu există neapărat o evoluție, fanul de rezultat nu vede progresul făcut de Halep chiar dacă meciul e o înfrângere. El trăiește o singură poveste, cea a meciului pierdut, și trăiește o poveste dezamăgitoare.

Fanii români evident s-au raliat în tabăra „româncei”. Pentru că există un mod simplu de a te identifica cu ea, o legătură foarte simplă: are origini românești. Într-o finală contra unei alte tinere relativ anonime, faptul că exista un minimum care să ne facă să dezvoltăm o relație pasageră cu ea „pentru un meci” a fost suficient. E normal că Emma a avut mai mulți fani în România din cauza originii ei. La fel s-a întâmplat și cu Bianca Andreescu acum doi ani. E normal ca în momentul în care câștigă oamenii ăștia care au trecut prin acea poveste singulară, cea a triumfului suprem, să fie entuziasmați. Normal că legătura dintre ei și Emma a fost amplificată, e o amplificare naturală care se întâmplă în momentele de triumf. Când cineva îți oferă așa o experiență, normal că ai niște reacții pe măsură, iar legăturile tale cu avatarul din arenă sunt amplificate.

„Românca” Emma a câștigat. NOI am câștigat, pentru că am susținut-o pe Emma. Ăsta e mentalul tribal pe care trebuie să-l satisfacem. Da, victoria Emmei nu a provocat aceeași bucurie ca cea care a umplut Arena Națională după Roland Garros. Dar a fost suficient ca vocile oamenilor care au trecut printr-un moment cathartic în acea finală să se facă auzite.

Intelectualii lovește

Tu ai obosit să auzi că tot ce e în România e de căcat? Știu, poate e prea dur cuvântul, poate ar fi trebuit să îi zic că e de „rahat” sau de „cacao”, dar pentru că îmi place și rahatul, și cacaoa, o să îi zic exact așa cum gândesc și ei. În fine, ce vreau să zic e că da, m-am cam săturat ca mediocra intelectualitate românească să se remarce doar prin pesimismul ăsta atroce în care tot ce e românesc e rău.

Au fost primii care să ne reamintească că orice bucurie am trăi legată de acel meci de la US Open este un sentiment de care ar trebui să ne fie rușine. Că suntem de căcat dacă ne bucurăm de victoria Emmei. Că Emma nu e „româncă”, chiar dacă are nume românesc iar tatăl e român.

Rolul lor, ca și în cazul tuturor producțiilor lor, e să ne deprime. Pentru că asta e singura lor contribuție la societate, ăsta e rolul pe care îl văd ei în viață: să-ți amintească că trăirile tale sunt invalide, să îți amintească că trebuie să trăiești cu teamă, cu tristețe, cu suferință, că trebuie să te scalzi alături de ei în mizerabilism. Asta pentru că în cercurile lor intelectuale singura atitudine aplaudată e cea pusă contra României și a românilor. Contra identității naționale și contra mândriei locale. Contra oricărui lucru care ar putea fi vag constructiv.

Așa că sunt primii care să povestească că Emma s-a născut în Canada și a crescut în UK. „Reușitele ei nu au fost subvenționate de statutul român, nu cred că România i-a cumpărat măcar o șosetă,dar e celebră acum și culmea a devenit de-a noastră” zice un deștept pe Facebook, dar nu are răspuns la întrebarea dacă se bucură numai când se întâmplă ceva suvenționat din banii lui.

Din câte am observat, pe oamenii ăștia cu școală dar fără foarte multă minte îi deranjează foarte tare faptul că proștii „se bucură la chestii”. Îi stresează. Proștii n-ar trebui să se bucure, n-au voie să se bucure, nu știu că România e de căcat? Cum e asta, nu ați citit ultimul meu volum vândut în 300 de exemplare despre cum un alt aspect al României e nasol într-un fel în care nu te așteptai? Asta în caz că vroiau să afle de ce nu li se vând ziarele, cărțile, filmele, produsele în general. Nu poți să le vinzi nimic oamenilor pe care îi disconsideri în halul ăsta.

Nici nu pot să-mi închipui câtă satisfacție s-a simțit în rândul intelectualilor în momentul în care au aflat că Ion Răducanu, tatăl Emmei, ar putea fi și țigan. Acum au două puncte de presiune, nu doar că tu, române, ești de căcat că te-ai bucurat la victoria Emmei, dar uite, te-ai bucurat la victoria fiicei unui țigan! Nu-i așa că te simți rușinat, că tu, române prost, ești și rasist de felul tău?

Între timp românul care a aplaudat-o pe Emma Răducanu și care ascultă Dani Mocanu și Florin Salam se uită nedumerit la intelectualul român și se întreabă dacă nu cumva greșește că nu e supărat pe faptul că există țigani pe lume. Acum intelectualul a câștigat runda 100%. Acum are material de umplut cu mizerie peste tot pe unde merge, că așa-i șade bine lui: să facă mizerie și să le scoată ochii altora că nu-și fac treaba bine.

De prea multă vreme vocile astea pseudo-intelectuale, complet lipsite de empatie, au umplut spațiul public cu material demotivant. Eu unul m-am săturat. M-am săturat să fiu nevoit, ca intelectual, să mă uit de sus la „ăia proști” din masa mare a populației. M-am săturat să asociez cuvântul „țăran” cu ceva de clasă joasă. Eu unul sunt „țăran”, nu mă extaziez la ațele din buricul lui Cărtărescu și nici la discursul semidoct al intelectualilor incapabili să producă ceva util societății care să facă lumea mai bună.

Acum câțiva ani eram și eu ca ei, supărat pe oamenii care o descopereau pe Halep după ani în care o urmărisem luptându-se să spargă bariera topului 10 mondial. Eram supărat pe oamenii care vociferau la Halep când pierdea, și se lăudau cu ea când câștiga. Dar cumva am învățat că și sentimentele alea sunt valide; că ele vin din emoția identificării cu un sportiv, cu un luptător în arenă, și ceea ce ar fi trebuit să fie o experiență cathartică a fost o dezamăgire. Odată înțeles lucrul ăsta am înțeles și care e rolul sportului pentru marea masă a populației.

Sportul trebuie să inspire

Unde greșesc intelectualii semidocți este că din cei 100.000 de oameni care s-au bucurat pentru Emma Răducanu, 1000 vor continua să se uite la meciurile ei iar 10 vor fi super-motivați să-și trimită fetele la tenis. Sportul motivează și inspiră, ar trebui s-o știe din toate posterele motivaționale pe care le au trântite pe pereți.

Și de fapt asta e treaba esențială. Că sportul trebuie să inspire. Că trebuie să te ajute să faci lucrurile mai bine. Că sportivul care devine avatarul tău din arenă te ajută pe tine să fii mai bun. Că, de exemplu, sunt mai mulți oameni care se uită strâmb la sticla de Coca Cola acum doar pentru că Cristiano Ronaldo a mutat sticlele alea și a ridicat sticla cu apă, și a zis un singur cuvânt: „Agua”. Cristiano Ronaldo a făcut mai mult cu un singur gest și un singur cuvânt decât au făcut-o zeci de campanii a oamenilor deștepți.

Dar mai mult, sportul este un izvor de sentimente pozitive, este un catalizator pentru comunități. Oamenii pot fi uniți și prin altceva decât idei politice, drogul ultimilor 15 ani. Oamenii pot fi uniți de niște culori pe care le poartă niște jucători pe stadion. Între sportiv și spectator ar trebui să fie o relație simbiotică - cât de sec a fost fotbalul fără spectatori, și ce fantastică a fost întoarcerea lui Ronaldo la Manchester United cu un stadion care a erupt în extaz la atingerea care a deschis scorul în meciul cu Newcastle! Uită-te la primele douăsprezece secunde din clipul ăla pe care l-am pus aici și zi-mi că nu te trece un fior pe șira spinării.

Cred că sportul e una din cheile progresului social. Cred că unul din motivele pentru care intelectualii hapsâni au pus mâna pe microfon și ne deprimă e că sportul a devenit mai degrabă un tărâm al corupției și al furtului decât un tărâm al fanilor, al suporterilor, al amplificării trăirilor. Poate că suntem mai urâți ca nație pentru că i-am lăsat pe oamenii ăștia să vorbească, în loc să ne lăsăm eroii să vorbească pentru noi.

Faceți-mi o favoare. Data viitoare când mai dați peste un trist de-ăsta, închideți-i gura, și încetați să-l mai urmăriți. Nu vă aduce nimic bun. Raliați-vă mai degrabă cu „proștii” care s-au bucurat pentru Emma. Măcar ăia trăiesc în moment cu maximă sinceritate.