Ayn Rand – Atlas shrugged

Atlas ShruggedAtlas a dat din umeri de Ayn Rand e departe de a fi o carte extraordinară. E o carte dificilă, lentă, și o abandonezi de douăzeci de ori înainte de a o termina… Dar e o carte importantă, minunată, superbă pe care trebuie să o citești și tu și toată familia ta. Și viitoarea familie. Și prietenii. Și toată lumea. Și vă voi explica de ce vă recomand o carte dificilă, lentă și naivă pe alocuri.

Majoritatea actelor de cultură (carte, film, muzică) care ajung să vorbească despre capitalism ajung invariabil să vorbească despre crimele capitalismului, despre victime, despre oameni în suferință, despre injustiție. E simplă motivația, o poveste de genul: “Și și-a făcut o cizmărie, și a reușit să o țină deschisă pînă la 80 de ani prin muncă susținută și eforturi mari” nu prea are succes. Nu neapărat pentru că nu ar fi o poveste fericită, ci pentru că poveștile despre muncă sunt plictisitoare, în schimb e mai interesant să spui că la 80 de ani omul a regretat că a muncit toată viața. Mizeria e mai sexy. Mizeria atît fizică cît și spirituală, contrastată cu idealuri aparent nobile. Și aici vroiam să ajung.

Ayn Rand alege exact opusul curentului dominant. În loc să înnobileze mizeria, cerșetoria, jaful mascat prin caritate, ea le expune. Le arată fața criminală, le arată consecințele și le surprinde felul în care corup gradual societatea. Acesta e motivul pentru care toată lumea trebuie să citească Atlas Shrugged.

ReardenMetalBracelet

Taylor Schilling ca Dagny Taggart
(AS part 1)

Să începem așadar cu părțile bune. Primele două părți ale cărții sunt, dedicate, în mare parte, declinului societății în fața idealurilor “înalte”. Rand descrie în detaliu felul în care o societate în constant declin este preluată de o gașcă de indivizi ce își asumă ‘dorințele poporului’ și construiesc un stat socialist. În mijlocul perioadei de tranziție înspre socialism avem doi oameni de afaceri, Dagny Taggart și Hank Rearden. Hank e metalurgistul inventator al unui nou tip de aliaj, mai rezistent, mai ieftin de produs, care nu reușește să-și vîndă produsul pentru că birocrații îi pun piedică. Dagny Taggart e adevăratul conducător al Taggart Transcontinental, o firmă de transport feroviar deținătoare a celor mai importante căi ferate din Statele Unite. Într-o lume în care avioanele sau mașinile sunt privilegii prea scumpe, transportul feroviar devine de maximă importanță, și, într-o societate în plin picaj, efortul lui Dagny de a face bani oferind servicii celor care pot plăti pentru ele este întîmpinat de rezistența unui sistem birocratic sinucigaș. Dagny va apela la singurul metalurgist în stare să-i ofere metalul de care are nevoie (Hank) și împreună vor face o echipă contra lumii care încet și sufocant se strînge în jurul lor.

Și chiar dacă aparent Dagny și Hank sunt în centrul acțiunii, adevărul e că ei sunt folosiți numai pentru a pune în evidență contrastele cu societatea de tip socialist. La un prim contact cu textul cineva observase că personajele negative sunt caricaturale; problema reală nu e că personajele negative sunt caricaturale, ci că ele sunt prea apropiate de realitate.

Tema centrală e greva antreprenoriatului în fața ‘clădirii socialismului’. Încet, în fața asediului cerșetorilor și jefuitorilor cu arma-n mînă (statul) societatea e părăsită de cei mai importanți contribuitori la succesul ei, cei ce produc. Boicotul e cea mai importantă armă rămasă oamenilor capabili, iar ei renunță la contribuțiile lor. Atlas Shrugged vorbește despre ‘motorul lumii’, mintea umană, și despre greva intelectului în fața abuzurilor intelectualilor.

Povestea e fascinantă, și chiar dacă începutul e plin de hopuri, în timp, ajutat probabil și de un sindrom Stockholm, acțiunea te prinde, chiar dacă sari pasaje întregi din carte încercînd să înțelegi de ce Ayn Rand a decis că e un moment foarte bun să descrie ceața sau frigul. Finalul primei părți și cam întreaga parte a doua sunt probabil vîrful literar al textului; mult mai fluid, mult mai citibil.

Atlas Shrugged este singurul manifest feminist pe care îl iau în seamă, tocmai pentru că nu e unul. Pentru că nicăieri nu susține că cineva merită, și pentru că peste tot subliniază în mod consistent că adevărata virtute e munca, iar oamenii de admirat sunt cei ce fac, nu cei ce cer.

Acum să trecem la părțile mai puțin bune. Observați că mai sus am vorbit de primele două părți, dar Atlas Shrugged are trei; iar partea finală e cea care ar trebui să definească filosofia ei de viață, Obiectivismul. Partea a treia e pur și simplu inconsistentă. Dintr-o odă capitalismului, Atlas Shrugged se transformă într-un scenariu de mîna a doua. Personaje puternice devin inconsistente sau chiar penibile în încercarea de a le da multiple dimensiuni. Dagny se “strică”, iar John Galt ca și personaj e impresionant mai mult prin absență. Atlantis în sine e o dezamăgire, nerăspunzînd întrebărilor majore pe care le-am putea avea la adresa unei astfel de societăți închise, fiind parcă o copie după kibbutz-urile evreiești.

Partea a treia ar trebui să fie un ‘fill in the blanks’. Sigur, trasate liniile generale, dar în rest ar trebui lăsat spațiu imaginației să construiască un Atlantis și un John Galt consistent cu discursul său (corect, dar un pic prea lung).

Defectele cele mai mari ale lui Atlas Shrugged sunt lungimea și lipsa de concizie. Restul e deschis dezbaterii, însă lipsa de concizie e înnebunitoare, și pare că Rand își pierde ideile pe drum numai să le reia zeci de pagini mai încolo.

Ce e amuzant e că în timp ce orice socialist care ar citi Atlas Shrugged ar fi șocat să vadă ce caricaturi sunt descrise acolo, problema e că Rand nu a prevăzut cît de crud poate fi socialismul. Cît de inuman și antiuman, cît de sadic poate fi. Nu avea cum să afle în 1957 ce se întîmpla în țările închise oricărui ochi ‘infidel’. Nu avea cum să prevadă gradul în care socialismul a subjugat și distrus moral populații întregi.

Lecturînd, e imposibil să nu marchezi cel puțin o sută de citate pentru că Rand are niște exprimări memorabile. Poate că o să mai pun pe-aici cîteva din notițele luate în timp ce citeam cartea, în cîteva postări ulterioare. Vom vedea.

Ideea esențială însă e că, dincolo de lungimea cărții și o sete pentru detaliu care ajunge la un moment dat să dăuneze, Atlas Shrugged e un ‘must read’. Iar dacă e vreun aspect care vă revoltă, știți cum să dați de mine, puteți să mă contactați ca să vă explic de ce greșiți.

Singurul lucru care ar trebui să vă revolte ar fi revelația faptului că acordăm statului, o unealtă făcută pentru a ne apăra, prea multă libertate asupra noastră, ca indivizi.

spoiler

Atenție, spoilere!

 

Comments

Ayn Rand – Atlas shrugged — 7 Comments

  1. Când era socealizmu’ victorios în floare (adică pe vremea când URSS se bătea cu pumnii-n piept precum King Kong), în Occident nu erai cu adevărat hipiot rebel dacă nu citeai Capitalul lui Marx şi nu vorbeai de desfiinţarea proprietăţii, dezarmarea nucleară şi pacea mondială.

    Acum s-a întors roata.

    • Mai bine să citească Atlas Shrugged decît Capitalul. Deși după ce citești Atlas Shrugged, o lectură a Capitalului te-ar putea ajuta să înțelegi că personajele lui Rand nu sunt ficțiune.

  2. De obicei cărțile teziste sînt proaste, d-aia se citesc greu. Indiferent dacă sînt proletcultiste sau capitalcultiste. 😀

    • AS nu e prost atât din cauza părții teziste (deși sunt vreo două ocazii în care Frisco și Galt au niște accese de logoree ce se întind pe zeci de pagini) cât din cauza personajelor polarizate, plate și neverosimile și a filmului de acțiune hollywoodian de la sfârșit.

      Mie nu mi s-a părut deosebit de greu de citit. Probabil și pentru că m-am antrenat în tinerețe cu „Jocul cu mărgelele de sticlă” (nu trageți!) și altele asemenea.

    • Cam asta am zis și eu mai pe larg :)) Deși nu sunt de acord că ar fi prost – doar insuficient calitativ ca literatură. Personajele sunt caricaturi, dar e tragic cînd recunoști caricaturile alea în viața reală.

    • Și personajele pozitive mi s-au părut caricaturi. Marii industrialiști fără nicio slăbiciune omenească, ultra-raționali și ultra-morali. Singura excepție fiind Hank care se redresează spre sfârșit și Cherryl care era puțin instabilă. Și nu, Dagny nu se strică. Problema ei era „failure of knowledge” (credea că oamenii vor să trăiască).

    • Da, de acord, toate personajele sunt caricaturi – dar există un pic mai multă complexitate acolo. Există, măcar, un back-story, o justificare pentru ele. Sunt mai ok.