Rat race

Mă îndrept spre casă. E noapte, e ora 10 seara, şi pe drum nu mai circulă multă lume – doar vreo doi copii se joacă prin şanţul din faţa blocului. Unul din ei, cel mai mare, stă aproape imobil în mijlocul trotuarului. Îşi întinde cotul, ocupînd strategic aproape tot trotuarul. Mă uit la el. Am un metru optzeci, 120 de kilograme (chiar dacă nu arăt decît 100 din ele), sunt tuns scurt şi privesc fioros spre el. De fapt, nu spre el. Spre cotul lui. De la 10 metri privesc către el, şi el ştie că vreau să trec pe-acolo. Se întinde, vrea să mă oblige să mă opresc din drumul meu, dar pe măsură ce mă apropii ştie că voi trece pe-acolo. Şi temător îşi trage cotul.

Nu l-am privit nici măcar o secundă în ochi. Am privit doar drumul. El nu ştie, dar după ce am trecut de el am zîmbit. Am zîmbit pentru că de fapt sunt o fraudă.

M-am tuns pentru că nu am timp de părul meu. Nici măcar jumătate de minut să arunc cu un piaptăn prin el. Am strîns atîtea kilograme şi un fizic impozant nu pentru că sunt bine lucrat în sălile de forţă. Sălile de forţă nu au program pentru mine – ele ar trebui să fie deschise la 11 noaptea, şi nu e cazul.

Cea mai mare criză am avut-o acum un an şi jumătate. Proiectul era în desfăşurare, dead-line-uri strînse, proiectul foarte frumos. Muncit de dimineaţa de la ora 7-8 pînă la 8-9 seara, şi cîte-o vizită scurtă şi sîmbăta, poate chiar şi duminica. Muncă acasă. Şi atacurile de panică. Şi depresiile. Şi schimbările de stare aproape instantanee. Prea greu să mă faci să zîmbesc, prea uşor să mă aduci în pragul depresiei. Uzat. Pierdut. Fără orizont.

De curînd, o femeie de 29 de ani a murit. O chema Raluca. Neesenţial… Numele poate să fie cu totul altul. De fapt, nimeni nu o să-l mai ştie peste 1 an. Nimeni nu o să-l mai ştie peste o lună – dacă săptămîna asta am avut patru deadline-uri în paralel mă gîndesc că e o nimica toată să pierd memoria acestui nume. Dar acum e important. e un nume important pentru că e singurul lucru care mai sparge monotonia hoţilor politici din România. E un nume important pe care o să-l uităm cît se poate de curînd. În Germania, în Franţa sau în State nimănui nu-i pasă de Raluca Stroescu, şi ei îşi vor produsele la timp.

Dar nouă ne pasă. Intuim în povestea ei povestea noastră. Îmi dau seama că dacă în loc de mîncare foloseam cafeaua, acum eram şi eu în pragul ‘falimentului’. O chestiune de opţiune, un mic noroc în cazul meu.

Rat race. Aşa se numeşte fenomenul “întrecerea de şobolani”. Principiul ei, dinăuntru, e foarte simplă. Trebuie să fii cel mai bun, cel mai tare, cel mai… Principiul ei, dinafară, e foarte simplu. Poţi să cîştigi competiţia şobolanilor, la sfîrşit tot şobolan eşti.

Domeniul enorm. Dacă vreţi, deschidem blog despre asta. Ne vărsăm toate depresiile, apoi îl ştergem – who the fuck needs that anyway? Dealtfel, peste tot văd bloguri pline de efluvii sentimentaliste. “De ce apare în conversaţia noastră mai degrabă cuvîntul deadline în loc de ‘a visa’ sau ‘a iubi'” (citat inexact). Astfel de porcării sunt naturale, pentru că peste două zile îţi uiţi efluviile patetice şi livrezi produsul.

De aceea, nu v-am scris un blog-entry după care să vă saie cămeşa de pe voi de plînsete. Doar cîteva concluzii amare:

  • Banii mai mulţi înseamnă de fapt bani mai puţini. De ce? Pentru că banii cîştigaţi în plus îi dai pe refulări. Cheltuieşti fără măsură pentru a menţine un fals echilibru.
  • Cei mai inteligenţi sunt cei mai afectaţi. Au simţul datoriei şi inteligenţa necesară pentru a ‘implementa’ ideile ‘de sus’. Şi sunt conformişti, chiar dacă din gură spun alte prostii
  • Femeile pică cel mai repede în mrejele ‘carierei’. Femeile sunt mai dedicate, muncesc mai mult. Nu neapărat mai cu folos, ci mai mult. Şi pică pradă mai uşor obsesiilor. Cineva îmi semnala că în Vest femeile se întorc la cratiţă. Am primit un link, dar evident că nu am mai păstrat link-ul, n-am avut vreme.

Ar mai fi lucruri de spus. Dar am un deadline şi eu, şi nu mai am timp să le spun.

Pînă la urmă agricultura îţi dă mai multe satisfacţii.

PS: Versuri potrivite:

In the abundance of water,
The fool is thirsty.

Bob Marley – Rat Race

Comments

Rat race — 6 Comments

  1. Reactiile la acest eveniment (in blogosfera) au fost cat se poate de variate. Mai devreme citeam pareri conform carora a acuza corporatiile de exploatare ar fi o atitudine stalinista si ca a fost vina Ralucai ca s-a expus unui asemenea surmenaj. M-am bucurat sa dau si peste o atitudine mai umana in postul tau, desi cred ca in clisee ca adevarul se afla undeva la mijloc. Pentru o cariera reusita trebuie sa pui (serios) osul la treaba. Al. Vakulovski scria ceva de genul “in permanenta stiu ca trebuie sa fac sau sa nu fac ceva” – astfel, pentru fiecare lucru facut sacrificam alte potentiale lucruri. Cand se trage linie preferabil ar fi sa avem cat mai putine regrete; insa boala intrece limita oricarui regret. E trist sa constati ca sunt oameni capabili de a conduce companii intregi desi nu isi pot conduce propril regim alimentar…

  2. te-am gasit prin trackback si imi place cum scrii :).sa ne citim cu bine 🙂

  3. imi place cum ai pus problema (parafraza la “imi place ce’ti doresti”…;) ),si fraza aia cu “..la sfarsit,tot sobolan esti”:D.mai vin:P