Răzbunarea eternităţii ucise

Încerc să accept existenţa manelelor ca gen muzical, şi să înţeleg nu neapărat necesitatea, dar felul în care acest curent s-a insinuat în casele noastre, fie că vrem, fie că nu vrem (fiecare are un vecin manelist, nu? Chiar dacă stă la 10 km distanţă).

Să fac întîi un portret cît de cît realist al manelei. Nu voi analiza ce este – voi sunteţi mai potriviţi să concluzionaţi în această privinţă – ce mi se pare cu adevărat interesant este felul în care în jurul nonculturii suburbane se coagulează o forţă financiară atît de mare. Care este sursa de energie care face malaxorul social sa continue sa toace noi şi noi oameni? Din punctul meu de vedere… există o singură sursă posibilă pentru aşa ceva.

Dar să nu ne pripim cu concluziile. Să ne întoarcem un pic la problema de fond.

Care este România adevărată? Este România cu care ne mîndrim? Ionescu, Eliade, Cioran, Henry Coandă – cei care au făcut lucruri cu adevărat unice – care au pus lîngă numele României universalitatea. Să fie vorba de eroii noştri? De Decebal? De Ştefan cel Mare? De Mihai Viteazul? Poate de un Mihai Eminescu, sau un Tudor Arghezi? Un Blaga? Un Nicolae Iorga? Aceea e România?

Sau e România cu pantalonii rupţi în fund, cu oameni simpli dar muncitori, care au îndurat puterea altora, oameni născuţi ca popor sub biciul celor mai puternici ca ei?

Încep să înclin către a doua categorie. Nu mă înţelegeţi greşit. Ştiu foarte bine că excepţiile s-au născut din acest popor, sărac, dar frumos – pentru că este frumos ţăranul român – este deschis şi frumos, cinstit, muncitor, primitor.

Dar ne uităm în jurul nostru şi nu mai vedem asta. Dorin, eu cred că te înşeli, veţi zice. Nu, nu mă înşel, dar ţăranul român, sărac, muncitor, modest, cinstit, ei bine, ţăranul român este într-un deces perpetuu pe care nimeni nu are curaj să-l consemneze în registrul moral al naţiunii noastre.

Ţăranul român este încă o noţiune utilă demagogilor şi vînătorilor de voturi, comuniştilor (v-aţi întrebat vreodată cui naibii i se adresa Iliescu?). Mulţi români îşi cred apartenenţa la clasa ţăranilor, dar ei înşişi au încetat să fie ţărani pentru că ţăranul, pe cît de util (un vot al unui ţăran este egal cu votul unui individ care a studiat 20 de ani, şi înţelege cine şi de ce vrea să îl fure), pe atît de neprofitabil în realitate.

Că ţăranul român e o instituţie neprofitabilă asta e clar. Comunismul s-a asigurat ca afirmaţia ‘eternitatea s-a născut la sat’ moare pe hîrtia scriitorului, fără substanţă. Comunismul avea nevoie de forţă de muncă, iar orăşenii leneşi nu pot fi folosiţi pentru aşa ceva. Demolarea satului s-a făcut cu buldozere şi tractoare, cu cooperative (nu? taie-le orice urmă de iniţiativă)

Satul este cel care putea să ofere material pentru schimbare. Ce este clar (nu intru în detalii, nu e rostul acum) este că nici orăşeni nu au devenit ţăranii noi – ci au rămas să bîntuie oraşul – care nici el nu era prea omogen, prea bine ‘înfipt’ în societatea noastră pre-comunistă – şi au format un conglomerat suburban.

Care este problema cu acest conglomerat suburban? El are majoritatea componentele ideologice ale satului – exceptînd valorile reale; ţăranul suburban a fost golit de conţinut. Dar de departe cea mai mare problemă a ţăranului suburban este odrasla sa, pe care nu şi-a educat-o. De ce? Pentru că ţăranul român (cel frumos) crede în libertate şi mai ales în autoeducaţie, în bun-simţ, în respect – şi se bazează pe copil ca pe un om matur – pregătindu-l pentru viaţă. Dar asta era valabilă cînd ţăranul român muncea pe lîngă casa lui – în nici un caz cînd îşi tăia degetele în strungul stricat al patriei! Ce a rezultat din asta?

Exact ceea ce ştim. Vidul cultural şi educaţional din viaţa copiilor a fost umplut. Şi zic al copiilor deşi unii au 40-50 de ani – dar ei tot copii needucaţi au rămas. Vidul cultural şi educaţional din viaţa lor a fost umplut cu plăceri imediate şi fără substanţă, care îl golesc tot mai tare pe ţăranul suburban – dacă mai e ceva de golit de-acolo.

Şi e de golit. Căci deşi ţăranul suburban este neprofitabil pentru sine, el este profitabil pentru cei ce conduc roţile acestui malaxor social. Postasem zilele trecute un articol despre o revistă despre manele – întrebarea mea este: cum de cei care sunt prea săraci pentru a visa la averile lor reuşesc să susţină astfel de monumente de prostie? Să facă profitabili nişte indivizi aliteraţi? Răspunsul:

pentru că ie mulţi, domle

Încep să înţeleg din ce în ce mai multe despre lumea din jurul meu. Şi pe măsură ce faptele se adună, îmi dau seama că situaţia actuală se datorează în special atenţiei pe care oamenii de cultură nu o acordă suburbiei. Da, trebuie să ne obişnuim, nu mai avem sat, avem suburbie (excepţiile sunt rare) şi dacă eternitatea s-a născut la sat, ea a decedat perpetuu în magherniţele din jurul Bucureştilor.

Şi pentru asta plătim acum cu toţii. Este o răzbunare crudă, inevitabilă, a eternităţii ce a dorit să se întoarcă acasă, la sat, şi şi-a dat seama că în casa ei şi-a mutat un corturar calul, care a început să rumege cuverturile întinse pe ziduri.

Comments are closed.