Ready Player One

Când creatorul unui sistem VR MMO numit OASIS (SISAO în varianta românească) moare își lasă ca moștenire controlul asupra jocului celui care va reuși să descifreze enigmele pe care le-a ascuns în cadrul jocului. Wade Watts, un adolescent, e primul care să treacă de prima poartă concepută de James Halliday. E însă urmărit de reprezentanții unei corporații malefice ce dorește să pună stăpânire pe joc, care a devenit o platformă universală de comunicare.

E greu să fac un rezumat care să stea în picioare pentru că nu doresc să vă stric plăcerea lecturii. Ready Player One este o carte pe care o citești cu sufletul la gură – un roman excelent despre un viitor nu neapărat imposibil. În timp ce societatea intră într-o criză economică prelungită, oamenii intră în realitatea virtuală OASIS și trăiesc vieți virtuale acolo. Doar că nu e atât de simplu – platforma e puternic conectată cu viața reală, și totul se poate întâmpla prin intermediul ei – creatorul a creat și un sistem școlar virtual care îi pune față în față pe profesori și elevi1)Un sistem pe care mi l-aș dori de-acum, și pe care, recunosc, l-aș adopta destul de rapid dacă ar exista ca opțiune.

Am fost sceptic când am început textul, părea un amestec relativ anost de referințe la anii ’80 (nu cei mai străluciți din istoria României, și nici neapărat decada pe care ai dori să o adulezi). În centrul poveștii însă au venit referințele la game-designers, cumva amintindu-mi de povestea lui Romero și Carmack, și lucrurile au început să aibă sens. Până la final nici nu știu când a trecut timpul, a doua jumătate am citit-o într-o singură după-amiază.

Povestea e captivantă, bine construită. Îmi place foarte mult povestea de dragoste dintre Parzival și Art3mis, sună veridic pentru o idilă virtuală și funcționează excelent. În rest, îmi place mult că Ernest Cline chiar zice o poveste, nu stă să dea sfaturi de viață și alte momente de înțelepciune gratuită cu care se mai umplu pagini în SF-ul modern. Îmi place că nu începe să injecteze îndoctrinare anti-corporatistă – concluziile rămân la tine. Îmi plac și o mulțime de referințe care apar în carte, și pe care le-am înțeles, ca om care a jucat ceva jocuri pe calculator la viața lui. M-a amuzat teribil referința la Wil Wheaton și Cory Doctorow. Mi-a plăcut că tot sistemul prezentat e realist, competiția e realistă, chiar și abuzurile corporatiștilor sunt realiste. Îmi place că Ernest Cline nu deviază foarte mult pe principiul „e SF, deci trebuie să fie de necitit pentru cine nu e fan de SF” – din contră, mi se pare că povestea stă în picioare fără elementele de anticipație, că nu acele elemente sunt esența. Și cred că ecranizarea din 2018 o să atragă mulți fani – sună promițător încă de-acum.

În legătură cu ediția românească: Mi-ar fi plăcut să văd anumiți termeni netraduși. În general asasinează prescurtări cunoscute din gaming, înlocuind NPC cu PNP pentru un motiv ciudat, sau OASIS cu SISAO. Vorbim de o carte cu potențial să devină carte-cult. E ca și cum ai traduce cu „Horia Olaru” pe „Harry Potter”, fremenii cu „liberomi” și alte aberații de genul acesta.

Dar în afară de prescurtări, care poate că o să prindă și în varianta românizată, traducerea nu deranjează, și cartea se citește pe nerăsuflate. Mie mi-a plăcut. O puteți găsi pe site la Nemira sau prin emag. Pentru mine e una din cele trei cărți2)altele decât bandă desenată căreia i-am dat cinci stele pe anul acesta.

ernest-cline---ready-player-one-4

Coperta e, apropo, beton – e cea mai bună din variantele de copertă pe care le-am văzut pentru carte. Good job, Nemira!

NOTES   [ + ]

1. Un sistem pe care mi l-aș dori de-acum, și pe care, recunosc, l-aș adopta destul de rapid dacă ar exista ca opțiune
2. altele decât bandă desenată

Comments

Ready Player One — 12 Comments

  1. Salut,

    Am doar două observații:

    1) am citit varianta în engleză iar cartea aș băga-o în categoria celor care trebuie citite în original. Sunt prea multe glumițe și apropouri intraductibile. Adică… PNP? Pe bune? Ce e ăla, un nou partid?

    2) i-am dat tot 5 stele cărții, am citit-o pe nerăsuflate dar e mult prea încărcată de anii 80 pentru a fi pentru oricine. Plus că e cel puțin 30% pop trivia. Mi se pare genul de poveste care ori îți place la nebunie, ori ți se pare imposibil de citit.

    Altfel nimic de comentat, coperta românească e într-adevăr superbă!

    • 1) Înțeleg de ce zici că ar merita băgată cartea în categoria celor ce trebuie citite în original – pe de altă parte, pentru un necunoscător al culturii jocurilor din anii ’80 traducerea în română mi se pare suficientă. Chiar e un efort acceptabil.

      2) da, e încărcată de anii ’80, dar mi se pare că se poate citi și fără a cunoaște complet acele referințe. E un prilej bun de explorare a decadei, și referințele nu cred că sunt, totuși, show-stoppers pentru cine vrea să citească cartea.

  2. Bune recomandările tale de cărți 🙂 o pun pe listă.

    off topic: 9 ani mai târziu, kindle edition tot mai scump decât paperback.

  3. Pai meseriasii au tradus numele in Harry Potter, de exemplu Neville Longbottom e Neville Poponeață, Oliver Wood e Oliver Baston…samd 🙂

    • Meseriașii erau un copil de școală generală, și aș vrea să te mint, dar da.

      Totuși, nu au tradus Harry Potter cu Horia Olaru.

    • Cine era cum? Cartile n-au fost traduse de o doamna intitulata Iepureanu? Nu, dar au luat-o prin ceapa cu restul 🙂

Comentariul tău