Recitind Dune

Există cărți care îți intră în minte de când ești copil și trăiești cu impresia că sunt niște opere de artă. O recitire la o vârstă ceva mai înaintată, însă, te trezesc la realitate și descoperi că monștrii sacri pe care îi divinizai în mintea ta sunt de fapt niște scriitori banali, iar textele deloc impresionante.

Mi-a fost un pic de teamă că Dune e la fel. Prima oară am citit cartea când eram în școala generală când, într-o vară, cineva a avut curaj să mi le împrumute pe toate șase. A doua oară am citit cărțile în liceu, și a doua recitire mi-a fixat în minte ideea că Dune e o carte legendară. Cu această imagine în minte am trăit vreme de aproape 20 de ani.

Am vrut să recitesc Dune din două motive. În primul rând ca să mă conving că este ceea ce îmi aminteam eu că e. În al doilea rând și, zic eu, mai important, am recitit Dune ca să o înțeleg, pentru că suspectez că mintea mea era prea fragilă în adolescență, prea impresionabilă, și prea puțin organizată. Da, sunt aici să recunosc cu voce tare că am fost un adolescent prostuț și cam naiv. Așa că această redeschidere a capitolului Dune a fost un fel de “prim contact” cu cartea. Nu am încredere în eul vechi, așa că am citit-o ca la prima vedere.

Și Dune e o carte excelentă. În adolescență îmi aminteam cu reverie de Dune Messiah ca fiind cartea cea mai bună din serie, dar cumva ordinea s-a schimbat acum în mintea mea. Dune, prima carte, nu numai că stă în picioare de una singură (deci dacă vreți să citiți o singură carte din ciclul Dune, luați-o pe prima), dar se citește incredibil de ușor, scriitura nu e încărcată cu detalii obositoare și inutile. Herbert nu a fost deloc sedus de patima aceea care îi distruge pe scriitorii români, scrisul de capodopere. A scris o carte simplă și directă, încărcată cu acțiune, cu personaje de care te atașezi și le vezi dispărând într-un mini-genocid à la Game of Thrones. Dune se citește incredibil de ușor.

Acum am terminat și Mântuitorul Dunei și, chiar dacă rămâne o carte excelentă, cumva se simte că Herbert își continuă o capodoperă. Contextul se complică – Dune Messiah e o carte scrisă pentru cei care vor să se scufunde într-un univers epopeic, nu pentru cei care vor să citească o carte pentru entertainment. Dacă Dune e închisă, auto-suficientă, Dune Messiah e o carte de început pentru restul seriei, care, dacă țin bine minte, ar fi trebuit să se termine la “Împăratul-Zeu al Dunei”.

Evident, nu las nicio secundă între Dune Messiah și Children of Dune. Mi-am făcut doar un pic de timp să vă povestesc și vouă cum se simte contactul cu Dune 20 de ani mai târziu.

Duneoriginal

Patrick Stewart ca Gurney Halleck în cea mai slabă ecranizare posibilă.

 

Comments

Recitind Dune — 9 Comments

  1. Trec prin același proces de ”re-evaluare”, Dune a rezistat timpului (platitude alert) și a rămas o carte bună. Dacă te referi cumva DOAR la Dune 1, da, se citește ușor. Restul, nu prea. Acum, după 20 de ani favorita s-a schimbat, ”Împăratul-Zeu al Dunei” mi se pare cea mai reușită. Nu am citit nimic non-Frank și nici nu am de gând, am înțeleles că sunt niște penibilisme. Să mă lase cu ”notițele lui Frank”…

    Din păcate, rămân la părerea că a fost un ”One hit wonder”, nimic din ce am mai citit de FH nu mi se pare remarcabil, cu o mențiune specială pentru ”Ciuma albă”, care începe foarte bine dar devine de ne-citit. Seria Pandora mi-a plăcut la 20 de ani, acum n-am mai putut să o citesc.

    Și, ca să ofer prilejuri de apoplexie unora, nu înțeleg și pace cum de Asimov e atât de citit și apreciat. Nu mai spun de cea mai plictisitoare serie ever, Fundația.

    • Cu God-Emperor și eu tind să fiu de acord, dar am înțeles mai târziu ce carte puternică e. De-asta și am luat la recitit cărțile. Dune e fantastic de ușor de citit, Dune Messiah e așa și-așa (dar încă ușor de citit), și restul le voi vedea și voi vorbi de ele în viitor.

      Cu Asimov însă mai stau un pic. Am recitit Fundația și mi se pare un pic de space-policier/roman-cu-mușchetari-spațiali. Cândva după Dune voi reciti toată seria Fundației, și voi reveni atunci cu o opinie.

  2. PS: acum am văzut comentariul la poza. Nu fi rău, pentru tehnologia de atunci filmul nu mi se pare chiar un dezastru iar Dune nu e ușor de ecranizat. Ce, eu n-aș vrea sa vad un ”Rendez-Vous cu Rama”? Dar nu cred că o să se facă vreodată…

  3. Bun, cred ca o sa le recitesc si eu, mai ales ca nu mi-au placut niciodata foarte mult continuarile (am citit si recitit originalul, in schimb).

  4. Universul Dune are o mare hibă din punct de vedere social (pe care Herbert, care se credea un maestru în privinţa asta, a ignorat-o).

    Nicăieri nu se pomeneşte nimic de modul de funcţionare al economiei. Ni se vobeşte de o substanţă mai preţioasă decât aurul, de care depinde universul, de metode de antrenament care crează super-soldaţi, de preştienţi capabili să vadă viitorul ca pe o carte deschisă, mii de ani înainte, de computere umane.

    Dar toate astea au nevoie de mine din care să se extragă resurse, de uzine care să le prelucreze, de laboratoare care să facă cercetarea, de sisteme de comunicaţie la scara unui univers şi de un sistem birocratic care să le administreze (în toate cele 6 cărţi ale seriei originale, se pomenesc foarte puţine lucruri despre sistemele birocratice şi chiar şi cele care se spun sunt mai mult în batjocură.) Un univers populat de mentaţi nu inventează nimic, niciodată.

    • Pentru asta poate ar fi interesant sa cititi si prequellurile. E adevarat, nu sunt la nivelul Dune. Dar pun in lumina lucruri interesante din acel univers.

    • Prequelurile (pe care le-am citit. În engleză) au fost scrise după moartea autorului, şi din pricina asta sunt mai degrabă “inventate ca să umple un gol” decât parte a poveştii originale