Recitind Dune

Există cărți care îți intră în minte de când ești copil și trăiești cu impresia că sunt niște opere de artă. O recitire la o vârstă ceva mai înaintată, însă, te trezesc la realitate și descoperi că monștrii sacri pe care îi divinizai în mintea ta sunt de fapt niște scriitori banali, iar textele deloc impresionante.

Mi-a fost un pic de teamă că Dune e la fel. Prima oară am citit cartea când eram în școala generală când, într-o vară, cineva a avut curaj să mi le împrumute pe toate șase. A doua oară am citit cărțile în liceu, și a doua recitire mi-a fixat în minte ideea că Dune e o carte legendară. Cu această imagine în minte am trăit vreme de aproape 20 de ani.

Am vrut să recitesc Dune din două motive. În primul rând ca să mă conving că este ceea ce îmi aminteam eu că e. În al doilea rând și, zic eu, mai important, am recitit Dune ca să o înțeleg, pentru că suspectez că mintea mea era prea fragilă în adolescență, prea impresionabilă, și prea puțin organizată. Da, sunt aici să recunosc cu voce tare că am fost un adolescent prostuț și cam naiv. Așa că această redeschidere a capitolului Dune a fost un fel de „prim contact” cu cartea. Nu am încredere în eul vechi, așa că am citit-o ca la prima vedere.

Și Dune e o carte excelentă. În adolescență îmi aminteam cu reverie de Dune Messiah ca fiind cartea cea mai bună din serie, dar cumva ordinea s-a schimbat acum în mintea mea. Dune, prima carte, nu numai că stă în picioare de una singură (deci dacă vreți să citiți o singură carte din ciclul Dune, luați-o pe prima), dar se citește incredibil de ușor, scriitura nu e încărcată cu detalii obositoare și inutile. Herbert nu a fost deloc sedus de patima aceea care îi distruge pe scriitorii români, scrisul de capodopere. A scris o carte simplă și directă, încărcată cu acțiune, cu personaje de care te atașezi și le vezi dispărând într-un mini-genocid à la Game of Thrones. Dune se citește incredibil de ușor.

Acum am terminat și Mântuitorul Dunei și, chiar dacă rămâne o carte excelentă, cumva se simte că Herbert își continuă o capodoperă. Contextul se complică – Dune Messiah e o carte scrisă pentru cei care vor să se scufunde într-un univers epopeic, nu pentru cei care vor să citească o carte pentru entertainment. Dacă Dune e închisă, auto-suficientă, Dune Messiah e o carte de început pentru restul seriei, care, dacă țin bine minte, ar fi trebuit să se termine la „Împăratul-Zeu al Dunei”.

Evident, nu las nicio secundă între Dune Messiah și Children of Dune. Mi-am făcut doar un pic de timp să vă povestesc și vouă cum se simte contactul cu Dune 20 de ani mai târziu.