Recomandări de podcasturi

Am făcut cam rar lucrul ăsta, dar acum s-au strâns trei recomandări de podcasturi românești. E un moment bun - odată cu curățenia de toamnă să aveți ce să vă puneți în urechi.

Tehnocultura

În momentul ăsta Tehnocultura este probabil cel mai bun podcast tehnic de limbă română. Nu pentru că ar fi cel mai expert program de gen, nici pentru că ar avea noutăți nemaiauzite - din contră, gazdele, Manuel și Vlad, fac un rezumat al câtorva știri mai importante din tehnologie din ultima săptămână, și nu o dată sunt și ei necunoscători pe subiectele discutate. Dar asta este ceea ce face podcastul să meargă - practic, ca ascultător, participi la o discuție cu amicii tăi, Manuel și Vlad, care au nedumeriri, întrebări naturale, și o oarecare experiență pe subiect. Discuțiile sunt naturale și relaxate, ai niște oameni reali care vorbesc despre tehnologie cu admirație și pragmatism. Nu sunt experți, sunt fani. Uneori greșesc, uneori intuiesc excelent lucrurile.

Două elemente importante recomandă acest podcast: selecția știrilor și naturalețea gazdelor. Manuel Cheța face podcast de ceva ani buni deja (Un român în Londra e unul din cele mai vechi podcasturi românești) - și lucrul ăsta se simte. Vlad Bănică, are și el experiență, având un proiect personal solo (DiasporaCast). Mai e și constanța - Tehnocultura apare săptămânal fără greșeală marți seara.

O istorie subiectivă a muzicii românești

Programul ăsta nu e un podcast, este o serie făcută de Dan Dediu, muzicolog profesionist, care are emisiune la Radio România Muzical (cred că îi spune Psihologul Muzical). Programul ăsta a fost publicat în 2018, și e disponibil pe site-ul Radio România Muzical, însă pentru că știu că nu o să-l ascult niciodată de pe site, i-am făcut eu un feed RSS, și l-am înscris în câteva locuri, de exemplu Pocket Casts, Podcast Index, Spotify și iTunes.

Este exact ce îi spune acolo - o istorie a muzicii românești. E foarte bine documentată și v-o recomand cu plăcere - ar trebui să găsiți cât de curând și în aplicația voastră favorită de ascultat podcasturi. Altfel, ce pot spune? Vă recomand cu căldură emisiunile lui Dan Dediu și Radio România Muzical în general.

Cel mai bun film prost

Alex Lungu pornește în căutarea unui film unde și-a început cariera de sunetist. Cam asta e premisa, și în zece episoade aflăm o sumedenie de lucruri interesante despre cum arată un film făcut de un regizor amator în România. O poveste încâlcită, dar până la urmă dezlegată frumos și analizată din mai multe puncte de vedere. E o încercare de a face un podcast narativ - cred că cel mai reușit podcast narativ din România pe care l-am auzit până acum. E destul de scurt, 10 episoade de cam 30 de minute fiecare, se ascultă repede și e bine produs - are o echipă serioasă de producție în spate, și se simte lucrul ăsta. O să vorbesc mai jos despre anumite aspecte din Cel mai bun film prost care mi-au plăcut, care nu m-au impresionat, și care ar merita luate în seamă și făcute mai bine de cineva care ar prelua ideea, dar înainte să citiți capitolul următor vă recomand cu căldură să ascultați podcastul, pe care îl găsiți în cam orice aplicație de podcasturi la o simplă căutare.

Atenție, urmează spoilere!

În primul rând, chestiile bune: formatul, producția, conținutul. Serios, povestea te prinde, e foarte interesantă, chiar dacă e un pic anticlimactică. E concentrat, e bine construit, e bun. Ascultați-l.

Hai însă să vedem ce nu funcționează. O amică îmi povestea că dacă ar fi fost podcast de ficțiune „Cel mai bun film prost” ar fi fost absolut superb. Doar că nu e, și stai și te-ntrebi de ce sunt oamenii atât de timorați când vorbesc, vorbesc în șoaptă, temători, sunt ezitanți, sunt indeciși, și, în general, îți dau impresia că nu se pricep foarte bine la ce vorbesc (cu câteva excepții, era o tipă care făcea critică de film care a analizat „în orb” filmul, și a putut scoate câteva concluzii chiar inteligente, ceea ce arăta că știe treabă). Lipsa coloanei vertebrale e, probabil, cel mai greu de înghițit aspect al podcastului. Dar iarăși, e cu nuanțe, nu îmi dau seama cât de mult face parte din exercițiul ăla de mimare a politeței pe care îl facem pentru a păstra niște aparențe. Pe Alex Lungu îl înțeleg - el trebuie să nu dezvăluie povestea de la început, deși o știe pe toată, practic povestește cu ceilalți cu toate spoilerele în minte. Dedublarea lui e mai dificilă. Dar pe ceilalți, nu prea îi înțeleg. În fine.

Povestea. „Cel mai bun film prost” este „Drama Karma”, un film la care Alex Lungu și încă vreo 10 oameni au lucrat acum mai bine de zece ani, și care s-a făcut pe genunchi. Genul de filme proaste pe care în mod normal le-ai vedea analizate de RedLetterMedia, numai că noi nu avem o cultură a filmelor proaste și mediocre - nu am plăti pentru a vedea un film care are potențial să fie prost, doar pentru că vrem să vedem un film. Românii nu prea au nici bani în plus pe care să-i arunce pe așa ceva, și nici timp foarte mult la dispoziție (România îți ocupă tot timpul, nu?). Așa că atunci când ai de ales între un film posibil prost sau foarte prost al unui cineast local sau un blockbuster, o să dai banii blockbusterului, pentru că te duci la film rar, și un film e o investiție mare și ca timp și ca bani.

Dezamăgirea e că „Drama Karma” nu e nici extraordinar de prost, iar povestea zisă de Alex Lungu nu are un villain real. Deși la început se conturează regizorul ca fiind un astfel de personaj negativ, pe la jumătate îți dai seama că departe de a fi acea eminență cenușie care să facă ceva rău este un tip din tagma cea mai de jos a omenirii, speakerii motivaționali, genul ăla de individ care îi învață pe alții vorbind vorbe și nefiind utili cu nimic. Curând afli că de fapt e vorba de un proiect făcut din bani plătiți de primăria București, că de fapt e vorba de un șmen de mâna a doua - și un idealist fără calități care vrea să facă ceva și reușește parțial. Nici măcar nu eșuează glorios - nu e Tommy Wiseau sau Ed Wood. E pur și simplu mediocru spre slab.

Până la finalul podcastului îți dai seama că toată lumea de pe-acolo are propriile probleme, că nimeni de fapt nu e „pe plus” din toată povestea aia, decât, cel mult, noi, ăștia care ascultăm podcastul. Pentru că mi se pare interesant, afli lucruri chiar mișto despre o industrie creativă despre care altfel nu prea afli foarte multe de obicei.

Până la urmă marele regret în legătură cu acest podcast, sunt de acord cu acea amică a mea, e că nu e un podcast de ficțiune. Că sigur, Alex Lungu și cine a mai ajutat cu scenariul a conceput ceva, dar s-a bazat pe o poveste reală, nu e o poveste concepută. De ce zic că ar fi fost mai interesant dacă ar fi fost un podcast de ficțiune? Pentru că ar fi însemnat că avem deja maturitatea culturală de a crea o poveste ficțională cu cap și coadă și cu cât se poate de mult realism fără a fi excesiv de plângăcios, patetic, sau moralist. Din păcate, rămânem cu eșecurile curente în materie de podcast ficțional, și doar cu lecții de învățat de pe urma lor, și nu foarte multe, dacă e să mă-ntrebi. Dar să lăsăm bârfa asta pentru altă dată.

În loc de concluzii

Chiar dacă rare, încep să apară în sfârșit produse cu adevărat interesante în podcastul românesc. Evident, vă recomand și Podcastul de Istorie pe care îl produc împreună cu Sergiu Motreanu. Și dacă v-a plăcut articolul ăsta, poate o să mai fac și alte recomandări când se mai strâng câteva.