[recovered post] Bucăți din mine (2003-01-16)

[Aceasta e o postare recuperată din vechiul blog. Erau alte vremuri, era altceva]

Sunt dimineti in care ma trezesc nerecunoscandu-ma pe mine insumi si – cu
o oarecare teama, admit – nu imi mai amintesc cine sunt si care sunt
motivele pentru care exist.

Atunci e momentul in care incep sa rup bucati din mine insumi – in
incercarea absurda de a ma recompune. Dar nu reusesc, iar rezultatul este un
dezamagitor portret al pierderii de sine – un picior inlocuieste ceea ce ar
fi trebuit sa fie o mana – mana care probabil a luat locul trunchiului, iar
capul este in mod nefericit schimbat cu o bucata indescriptibila ce seamana
din departare cu un alt picior.

Intelegand ca am pierdut sensul propriei existente amestecand neinspirat
diversele ramasite, ma acopar cu o manta lunga, si ies asa pe strada –
urmarindu-i pe ceilalti si incercand sa inteleg modul in care ei in fiecare
dimineata isi recompun trupurile. Cateodata reusesc, dar foarte rar, si
atunci pot lasa jos mantaua de pe mine, mergand pe strada mandru de lipsa de
deosebire intre mine si cei care stiu cum sa se joace cu piesele de puzzle –
si rad de cei care, cu mantale groase si lungi, cauta in disperare un model
pe care sa il copieze.

Dar cel mai des nu reusesc sa ma recompun in timp util, iar mantaua nu
poate sta multa vreme – afara e cald, iar inauntru e de nesuportat. Arunc
haina si ma trezesc un model pentru o pictura abstracta la care toti se uita
precum la o ciudatenie. M-am obisnuit cu ochii lor – si am vazut ca, uneori,
daca amestecul meu e suficient de nereusit cat sa para interesant, sunt
privit cu admiratie.

Asa ca se intampla ca in unele dimineti, in care ma trezesc
nerecunoscandu-ma pe mine, sa nu imi amintesc motivele pentru care exist. Si
in unele din acele dimineti ma recompun cu stangacie, si las jos mantaua
care ma acopera cu mandrie, iar toata lumea ma admira.

Mai greu este seara. Seara, vreau, nu vreau, printr-o groaznica alchimie
devin ceea ce ar fi trebuit sa fiu de la inceput, bucatile se recompun ele
singure. Si atunci imi amintesc cine sunt, de ce exist, si de ce in fiecare
dimineata trebuie sa imi amestec diversele bucati din mine, pe care le rup
cu buna stiinta (ritual caruia pe moment ii pierd sensul).

Atunci te caut in patul meu si gasesc pe altcineva, de fiecare data
altcineva, si plang in sinea mea, pentru ca nu te-am gasit inca, si plang in
sinea mea pentru ca pentru toti ceilalti sunt un tablou absurd pe care il
admira in fiecare zi, pe care nu il inteleg, si pe care il admira tocmai
pentru ca nu il inteleg.

Brasov, 16.01.2003, 04:02 AM

In loc de Post Scriptum:
Cand rupi bucati din ceva, niciodata nu vei mai reusi sa refaci lucrul
respectiv, pentru ca o parte se pierde… Iar de fiecare data cand rupi si
recompui, mai pierzi putin… putin de tot, suficient cat sa nu mai obtii
niciodata ce ai avut initial.