La film (part 1, episode 1, sau, cum e trendy, episode IV)
[O notă introductivă. Postarea de mai jos este o postare recuperată - publicată inițial. Am zis să o pun aici pentru că are sens pentru istoria blogului acesta. E fără diacritice, pe-atunci nu foloseam – tocmai trecusem de sh-uri, se pare, dar nu eram foarte convins de regulile de tehnoredactare]
La film (part 1, episode 1, sau, cum e trendy, episode IV)
Si in a doua zi din noul an (02.01.2004) hotarasc sa ma duc la un film. Fantastic, imi aminteam, un film cu George Clooney si inca o tipa, vazusem afisul zilele trecute. Ma pregateam, deci, pentru o ora si jumatate de film de doi lei, numai bun de pus pe sarma si batut ca si covoarele.
Surpriza numarul 1 a fost pretul biletului. Pentru prima oara in ultimul an plateam mai putin de 50 000 lei.Weee, zic, o sa fie plictiseala pe cinste. Cer, ca de obicei, locul K 23 – locul respectiv a devenit un fel de religie inexplicabila pentru mine. Evident, nu e nicicand ocupat – pentru ca nu este nici foarte central, nici foarte sus, asa ca nu este primul pe lista cererilor cinefililor locali.
35.000 de lei pentru o ora si jumatate de plictiseala, imi spun. Pasul I – reclame la filmele care vor aparea. Evident, nici o noutate (decat in mintea celui care facuse lista cu reclamele). Toate filmele respective le-as fi putut gasi pe CD, DivX-uri 🙂 – da’ deh, sunt suficient de snob cat sa vreau sa merg la cinema in fiecare saptamana. Asta pentru ca (simt eu) ii scot pe actorii respectivi din mizerie. Simpla mea prezenta acolo le va aduce o pace spirituala care ii va ajuta sa participe la urmatorul film. De altfel trucul chiar functioneaza. Nu pot sa uit momentul (tragic) in care am evitat sa merg la Harry Potter, numai ca sa aflu cateva saptamani mai tarziu ca unul din actori a murit. Uh, cata tristete… Imi amintesc replica mea: „Harry who? Aaaaa, Harry Potter. Ce e cu el? Dumnezeu sa il aiba in paza. Sa creasca mare. La anul si la multi ani. Amin”.
Booooon. Incepe filmul. Surpriza. In locul marelui actor George Clooney – Ralph Fiennes. In locul celeilalte tipe… Jennifer Lopez. Huh? Adica? De ceeeee? Cu o mica grimasa a trebuit sa accept soarta – dadusem banii pe alt film – urmand, desigur, sa studiez in particular afisul de la intrare pentru a vedea daca intr-adevar filmul la care ma uitam era… cel la care ma uitam. Adica „maid in manhattan” cu litere mici, ca asa scria in generic.
Totusi, filmul mi-a generat cateva consideratii filosofice care altfel nu izvorau din mine… Prima ar fi: Ce trebuie sa faci sa ai o mama precum Jennifer Lopez? Hmmm, unii cred ca sunt prea rasfatati de viata. A doua: Ce mama zmeului trebuie sa faci ca sa ai o astfel de camerista (da, tre’ sa stai la hotelul ala meserias, cu o camera cu vedere la parc si cu apartament York si alte nume de orase englezesti). A treia: De ce respectivii nu cereau room-service mai des? In mod sigur eu as fi facut-o. A patra: Noah, revenind la mama zmeului: cum de nu a reushit ala sa o vada pe Jennifer Lopez cand i-a servit la masa, si el era cu tipa care cerea suicid in masa? Si ar mai fi. Dar acum revin la prima parte: copilul respectiv la un moment dat o ia in brate pe maica-sa… Copil, copil, da’ cum de s-a abtinut sa nu ii puna mana usor, nestiut, nevazut, pe fund? Adica… era chiar acolo, a stat cu Jennifer in brate… uh, inseamna ca asa urata e in realitate? Ca nici copiii nu …
Dupa o ora jumatate de dragoste intre senator/congressman si camerista/camerista a trebuit sa abandonam in culmea extazului aceasta pereche, urmarind titluri din ziare cu ei (dupa un an erau inca impreuna, ceea ce nu prea pot sa spun despre ea si Puff Daddy), si afland cu bucurie ca cele doua cleptomane frantuzesti au fost prinse! Vai, doamne, ce bine m-am simtit… totul era in regula acum.
La iesire am vazut, spre socul meu, ca intr-adevar am urmarit filmul camerista. Desigur, socul nu a fost atat de mare ca in urma cu o ora si jumatate – dar un mic soc, asa, de proba, emotional, emotionat… a mers.
Sa nu uit sa multumesc civilizatiei americane, lumii libere pentru ocazia unica de a vedea cum pentru a reusi in viata trebuie sa ma fac camerista.
Inca o intrebare, din seria celor pur filosofice: Cum ar fi fost filmul daca ar fi fost in Romania? Cat i-ar fi luat cameristei sa ajunga in patul lui Nicu Gheara sau cine stie ce obscuritate de vedeta locala sau, mai rau, internationala? Si, deoarece stim foarte bine ca numai congressmen-ii americani sunt in stare de iubire, ce s-ar fi intamplat cu relatia lor? Ar fi mers odata cu rezultatele dragostei lor (in special ale lui) la gunoi, intr-o punguta de plastic? Uh, uh, ganduri care ne lasa pe ganduri! Deocamdata pa, si poate ne vedem la urmatorul film.
Brasov 03.01.2004