Reîntoarcerea la moștenirea romană

Nu știu cum să explic mai simplu ideea asta fără să fac o istorie a ideilor istoricilor despre ce strămoș ar trebui să luăm mai în serios. O să fac una foarte scurtă: multă vreme, până pe la finalul secolului XIX, ideea de bază era că ne tragem de la Râm, că suntem râmleni. După ce s-a întrebat Hasdeu dacă „Perit-au dacii?” lucrurile au început să strălucească mai puternic pentru latura dacică a moștenirii noastre istorice; până când, în anii ‘80, dacii au fost castrați și transformați într-un popor iubitor de păpădie și crescător de mușețel, care doar și-a apărat nevoile și neamul pentru că tovarășul Nicolae Ceaușescu dorea să transmită în disperare ideea că „noi nu am atacat niciodată pe nimeni” și că avem superioritate morală asupra tuturor.

O să scriu la un moment dat povestea acestei transformări mai pe larg, dar nu asta e ideea pe care vreau să o transmit. Ce vreau să zic e că dacii ne-au eșuat nouă ca națiune. Nu sunt niște strămoși buni. Nu știm nimic despre ei; nu știm ce făcea Decebal când era mic, ce îi plăcea să mănânce sau să facă când nu fura câte ceva de la vecinul roman. Dacii nu au nimic ce să ne învețe.

Romanii, în schimb, au de toate. Au povești, au personaje, au învățăminte. Putem să învățăm mai multe despre corupție și virtute de la romani decât de la daci. Și, mai ales, au fost acolo de-a lungul formării poporului român – pentru că atunci când lumina a apus la Roma a răsărit de la Constantinopol – și evul mediu românesc are o legătură mai strânsă cu Țarigradul decât cu orice alt loc de pe pământ. Mai mult din România a fost făcut și gândit la Istanbul decât în orice alt loc din lume. A doua Romă e locul unde s-a născut și România.

Și o să vă întrebați: la ce nevoie am de toate astea? Avem nevoie de ceva strămoși ca să ne simțim mândri de noi înșine? Oare nu e o dorință goală, lipsită de substanță?

Răspunsul e: nu. Mereu avem nevoie de o întoarcere la rădăcini, de o înțelegere a cine și ce suntem. Și cât timp noi nu înțelegem cine suntem, de unde venim, încotro mergem, și, mai ales ce putem realiza… ei bine, eu cred că nu putem să mergem mai departe. Să facem lucrurile mai bine. Să ținem capul sus în lume, să nu ne mai simțim văzuți ca cetățeni de mâna a doua ai universului cunoscut. Noi suntem urmașii celei mai mari civilizații umane. Noi suntem urmașii Romei.

Studiul Romei mi se pare esențial pentru a înțelege Europa și civilizația vestică în general. E placa turnantă pentru ceea ce suntem și ceea ce putem fi. Studiul creșterii și dezmembrării Romei mi se pare că e un studiu asupra măririi și decăderii oricărui lucru mai serios pe care îl întreprindem. Și, plot twist, noi suntem os din osul acelor oameni care au clădit viitorul. Noi suntem urmașii Romei.

E vorba de onoare, dar e și vorba de o obligație. Pentru că aia e problema cu toate celelalte narative pe care le-a încercat Ceaușescu: sunt toate găunoase, lipsite de substanță, sau sunt reinterpretări voit greșite. Și printre narativele astea corupte este cea că romanii sunt niște brute necivilizate care au distrus fibra morală a popoarelor pe care le-au stăpânit. Era un pas necesar în teologia marxistă, aceea de a identifica inamicul, Roma, și de a-l demoniza. Dar nu mai suntem obligați să vedem istoria la fel de primitiv cum o vedea Marx.

Poate că e momentul să înlocuim dacopatia cu latinopatia. Poate asta ne va scoate din apatia în care am intrat ca națiune, din depresia în care am căzut recent. Să ne întoarcem la origini, să ne vedem din nou cu ochii strămoșilor, să le zicem unora ca Cicero sau Cato că avem telefoane mobile și rețea de internet de mare viteză, dar avem aceeași problemă ca și ei, că lumea e cam coruptă, și nu știm cum să facem lucrurile mai bine.

Măcar, cu latinopatia, am avea mai mulți prieteni imaginari interesanți. Un Cicero sau Cato, un Marc Aureliu sau un Cezar. Un Constantin sau un Nero, sau, de ce nu, un Cincinnatus? Hai să îl scoatem pe Iorga și pe-al lui Bizanț după Bizanț de la naftalină; pentru că poate acolo ne putem regăsi onoarea, asemănarea și inspirația.