Remasterizări

De ce credeți că artiștii își remasterizează înregistrările vechi? Există o modă recentă în care trupele vechi care mai știau să cînte (și ai căror membri sunt încă în viață) să îsi remasterizeze albumele și să le scoată din nou spre vînzare. Oasis, de exemplu, a lansat zilele trecute ‘Definitely Maybe’. Pink Floyd relansează “The division bell”. De la trupele mari din anii ’70, mai toate variantele de albume pe care le găsești pe net (legal) sunt remasterizări. Motivele sunt mai multe, și sunt sigur că cele mai multe îmi scapă, dar mai jos aveți cîteva din ele:În primul rînd, “the gravy train”. O remasterizare cere efort minimal și e posibil să atragă vînzări, mai ales în online. Aproape zero efort, 100% cashing in.

Apoi, prelungirea drepturilor de copiere asupra produsului. În funcție de țară, drepturile de copyright au diverse perioade de expirare. Cu cît se prelungesc mai mult drepturile, cu atît mai bine pentru artiști. Nu neapărat pentru consumatori. Asta nu înseamnă că release-urile originale nu vor ieși de sub incidența drepturilor de autor mai repede; înseamnă numai că vor fi aproape imposibil de găsit, chiar dacă le vei putea copia și difuza în liniște. L-aș numi ‘efectul Snow White’, pentru că acolo e un exemplu de operă care se pregătește să iasă de sub incidența copyright-ului. Problema e că nu mai găsești nicăieri versiunea din 1937; în schimb Disney a ‘remasterizat’ filmul pentru DVD. La fel a făcut și George Lucas cu trilogia Războiul Stelelor; însă acolo a dat-o în bară, pentru că fanii s-au supărat tare pe el: (Han shot first! Noooooooooooo).

Schimbarea de mediu, care, din păcate, de data asta e absolut inutilă. Avea sens să ai remasterizări în anii ’90 cînd a venit CD-ul la putere. În 2010+? Nu chiar, calitatea de pe CD e suficientă pentru felul în care ascultă majoritatea consumatorilor. Problema e că majoritatea consumatorilor consumă la căști de calitate proastă, doape în urechi, prin smartphone-uri. Iar acum inginerii de sunet stau și modifică piesele în așa fel încît să se audă tare pe doape, prin smartphone. Sigur, o să sune altfel piesele, dar 90% din bizoni nu o să se prindă, o să le placă numai că pot da mai tare.

Materialele de colecție. A revenit la modă vinilul, chiar dacă în timp calitatea vinilului scade. Pentru mulți audiofili vinilul e încă modul superior de a asculta muzică și într-un fel îi înțeleg. În plus, vinilul e material colectibil, spre deosebire de accesul la un cont de streaming, de exemplu. Materialele de colecție, aniversare, se vînd bine. Se mai pun în cutie și niște înregistrari din concerte și niște poze vechi, și gata, ai materialul nou de colecție, aniversar, la 20 de ani după lansarea albumului.

Ultimul motiv pe care îl mai știu eu e că master-urile sunt la o calitate superioară înregistrărilor disponibile publicului larg: la 24, 32 sau chiar 64bit/sample (pe CD e suportat doar modul 16bps). Pentru audiofili contează; de exemplu eu încă mai caut înregistrări de muzică clasică (concerte sau studio) care ar putea rivaliza cu audiția unui concert live. Lipsește întotdeauna căldura instrumentelor, a ‘corului de viori’, de exemplu, e un sunet pe care CD-ul nu îl prinde. E un ‘feeling’ pe care nu reușește să-l transmită înregistrarea. Poate înregistrările redate la o calitate superioară ar putea face diferența.

Așa că dacă vedeți multe remasterizări, da, motivul e că și vaca mai trebuie mulsă un pic, dar, pe de altă parte, s-ar putea să aveți parte și de ceva în plus, pe lîngă pachetul original.

AudioMasterIV

PS: Vali zice, pe bună dreptate, că remasterizările pentru CD sunt un efort mai mare decît unul trivial. E adevărat; eu încercam să mă refer la remasterizările făcute pentru Internet, după ce artiștii și-au făcut deja munca la cele pentru CD.

Comments

Remasterizări — 1 Comment