Repere (se închide? Dilema Veche)

Dilema veche e un forum interesant. Un reper. Multă lume interesantă s-a strâns acolo să scrie de-a lungul timpului, să publice un eseu, o idee – și a fost un loc unde s-au întâlnit mai multe ideologii și curente de gândire. Numai că așa cum Dilema a fost un produs al epocii sale, un produs de tranziție, nu ar trebui să ne mire că impostura e și ea la ordinea zilei.

A trecut suficient de mult timp de când nu am mai pus mâna pe o Dilemă. Nu pentru că nu aș fi putut – e pusă în față la casă la librăria Humanitas – ci pentru că mi s-a părut anostă. Ultimul număr a fost ceva despre Eminescu – și să fim serioși, Eminescu ca Eminescu, dar în 2010+ să stai să-l învârți pe Eminescu în criptă e, cumva, un demers intelectual nesincer. Am luat revista ca să mă amuz la adresa ei, dar am renunțat, pentru că singurul lucru care emana din paginile ei era tristețe.

Unii poate o să fie supărați pe mine, că nu apreciez această ultimă redută de dialog intelectual. Nu e ca și cum îi mai pasă cuiva de dialogul intelectual; dacă îi păsa, revista Dilema Veche ar fi trăit fără probleme din abonamente. Dar probabil că Dilema Veche face mai puțin din abonamente decât face 5Gang dintr-un videoclip de reacții la propriile videoclipuri. Da, Pleșu nu e la fel de atractiv ca 5Gang, dar nici nu trebuie să fie; sunt probabil la fel de mulți copii de 12 ani fani de 5Gang ca oameni de 40 de ani care să dorească ceva adecvat pentru nevoile lor intelectuale. Doar că Dilema Veche nu li s-a adresat nici unora nici altora.

E interesant de remarcat că multă lume uită de ce Dilema Veche se numește Dilema Veche, și poate că e interesant de discutat un pic. Dilema era o revistă editată cu banii ICR, doar că la un moment dat l-au supărat pe vătaful șef (Adrian Năstase, lumea mereu uită de dictatura lui Năstase) și au trebuit să plece pe cont propriu. Iată ce delicios relatează Adevărul acest fapt: „Pe redactorii Dilemei i-a apucat conștiința” (poză în caz că se pierde). Ce e mai amuzant e că, mai târziu, DV a devenit parte din trustul Adevărul. Cumva, parcă nu aș fi mers să fac afaceri cu ăia care fac mișto de mine, dar ăsta sunt doar eu, și poate că sunt un pic absurd, și Adevărul s-a oprit din promovat articole precum „Cum recunoști o femeie ușoară. Semnele care o dau de gol că se gândește numai la sex” în momentul în care a preluat Dilema (oh, wait, nu au făcut-o). Pentru cine va dori să discute despre probitatea morală a Dilemei Vechi va trebui să explice în același timp și de ce pe editorialele lui Pleșu sunt puse link-uri către articole precum „5 motive pentru care femeile ar trebui să se uite la filme porno”, pentru că alea sunt cele ce îl plătesc pe domnul Pleșu, nu editorialele sale. Și, din păcate, editorialele sale nu au reușit niciodată să vândă o revistă.

Dar dincolo de latura mercantilă, cum ziceam, dispare un reper. Și zilele astea mă aflu în căutare din ce în ce mai serioasă de repere – e greu să le mai găsești, e greu să-ți mai găsești niște puncte de sprijin. Ceva care să îți ofere niște informații și niște idei pe care să nu trebuiască să le verifici la fiecare virgulă. În lumea lui „toată informația e disponibilă pentru toată lumea” e nevoie de ceva mai mult, de un punct de reper către care să gravitezi. Dilema Veche era un loc bun pentru un dialog între oameni cu diverse opinii; descentralizarea și liberalizarea absolută a exprimării a dus la crearea camerelor de ecou care în momentul ăsta ne fac să nu mai putem vorbi unii cu ceilalți prin social-media. O vreme credeam că Scena 9 ar putea fi un astfel de punct de reper, dar lipsa de diversitate a S9 face site-ul impracticabil pentru cineva care nu vibrează fix pe frecvența lor. Nici măcar nu se mai încearcă simularea unui dialog pentru că e inutil.

Nu o să-mi pară rău după Dilema Veche, dacă o să dispară. Ce face Pleșu sună mai degrabă a cerșetorie publică, poate cineva de la Ministerul Culturii prinde o idee. Pleșu este prieten cu șeful uneia din cele mai mari edituri din România, Humanitas, care nu s-ar supăra prea tare să se mânjească cu un pic de prestigiu cultural. Dar probabil și Liiceanu și Pleșu sunt conștienți de impostura din paginile revistei, și e foarte posibil ca niciunul din ei să nu-și dorească să continue demersul.

Până la urmă, ideea rămâne. Impostură sau nu, Dilema Veche era un punct de reper – un obiectiv de bifat pentru oricine se credea intelectual, dar, mai ales, un punct unde se întâlneau opinii din mai multe spectre ideologice. Era o punte de dialog, chiar dacă dialogul ăla nu era interesant pentru absolut nimeni și probabil revista mai era cumpărată doar de cei care publicau în ea. Nu-mi pare rău după DV, dar mi-aș dori să existe o astfel de punte de dialog în epoca internet, care să nu rămână închistată în trecut. Dar mă gândesc că astfel de puncte de reper sunt imposibil de construit în România anului de grație 2020.