De ce nu repetiția e mama învățării

Această postare s-ar fi putut numi foarte bine și „De ce Karate Kid nu a învățat karate”, dar cred că nu vreau să mă amestec prea tare cu nostalgiile celor care erau copii în anii ‘80 și ‘90. Nu de alta, dar m-am luat prea recent de rap, nu mai vreau să spulber un mit al copilăriei. Ce scriu după aceea, despre cum generația cu cheia de gât e o generație cu nostalgii care ar speria orice om din lumea civilizată?

În discuția despre Whiplash eram un pic supărat((nu mai credeți chiar tot, evident că nu eram supărat. A fost vorba doar de o postură)) pe cei care au idealizat prea rapid personajul brutalului profesor de muzică, deși filmul a fost conceput cu un mesaj destul de vag în minte (și în niciun caz cu gândul să laude genul acela de brutalitate). Acolo Blue mi-a reamintit de una din cele mai des întâlnite sintagme din discursurile motivaționale: „regula de 10000 de ore”. Ideea din spatele acestei reguli este că pentru a deveni foarte bun în ceva trebuie să exersezi vreme de 10000 de ore. În varianta pe care o înțelege orice om care a petrecut mai mult de 10.000 de ore cugetând, este clar că acele ore nu sunt o garanție, și nici măcar o precondiție. Dar ca să explic lucrurile astea va trebui să mai distrug un dicton. O paranteză e, așadar, necesară.

„Repetitio est mater studiorum” zice dictonul latin pe care ne place să-l invocăm destul de des, poate fiindcă e singurul pe care îl recunoaștem cât de cât rapid. Putem părea chiar înțelepți, mai trântim și un „Mens sana in corpore mentosano” și deja suntem mult mai adânci în delațiunile noastre. Problema e că „Repetitio, mater studiorum” este un dicton care doar semnalizează slaba calitate a învățământului latin care a ajutat la căderea dezastruoasă a marelui imperiu. În spatele dictonului se simte accentul pe memorare și repetiție însoțită de bătaie pentru fiecare greșeală, accent specific învățământului roman. Marc Aureliu spunea că faptul că a fost ținut departe de acest sistem de învățământ public a fost unul din cele mai importante lucruri din viața lui.

Noi nu avem însă bunul obicei de a învăța din istorie, așa că putem să reinterpretăm, o nuanțăm. Da, o fi repetiția mama învățării, dar depinde și CE repeți. Până la urmă aici e esența. Important e ce repeți, nu neapărat de câte ori. Iar faptul că ai repetat ceva de foarte multe ori nu înseamnă că te-ai și dezvoltat în direcția asta. Poate treaba asta funcționează pentru anumite lucruri, dar în mod sigur în meseria mea nu funcționează. Nu cele zece mii de ore fac un programator bun, pentru că am cunoscut și nenumărați programatori slabi cu mai mult de zece mii de ore în tolbă.

Deci să o luăm de la capăt; nu repetiția e de căpătâi în învățare, nu zece mii de ore sunt necesare, și nici măcar 21 de zile nu sunt suficiente pentru a deprinde un obicei. Dar cifrele astea sunt un reper pentru a pricepe magnitudinea efortului necesar pentru a învăța ceva sau a face ceva bine. Da, e nevoie de acel efect, dar nu cu repetarea latină în care oamenii învață și creierul lor lipsește din ecuație.

Și mai e un aspect. Din toată discuția asta lipsesc acele ingrediente absolut necesare pentru învățare. Pasiunea, necesitatea. Ele sunt, de fapt, cele care trebuie dezvoltate sau care te îndeamnă să petreci zece mii de ore ca să faci un lucru bine. Fără ele, repetiția nu creează decât idioți cu diplomă. Și serios, citiți articolul din The Guardian. Explică foarte bine (și dureros) de ce oameni care investesc prea mult timp într-un proces de învățare dar nu investesc prea mult suflet sau cap, rămân doar niște oameni fără pic de imaginație și, cel mult, cu multe cunoștințe infertile.

[Later Edit] Pe de altă parte, doar pasiune fără metodă, fără inteligență nu merge, după cum bine demonstrează Whiplash.