Restul e tăcere

Am fost aseară să văd ultimul film al lui Nae Caranfil. Cuvintele sunt de prisos – este cel mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultimii 5 ani. Un film care te umple de bucurie și de disperare, o plăcere vizuală completă, un film atît de bun încît stai să te întrebi de ce actorii vorbesc românește. Un București dinainte de Primul Război Mondial, români frumoși și o Românie frumoasă, mai frumoasă ca niciodată pe peliculă.

Nu o să vă spun prea multe despre poveste – povestea în sine este destul de simplă, are pasiune, are frumusețe și are și acel ceva care o plasează în România, numai în România, și numai la începutul de secol. O poveste românească 100%, o poveste pe care mi-a fost foarte aproape, cu dramatismul, frumusețea și absurdul ei. Raluca spunea că e primul film românesc cu care nu ne e rușine, și așa e. Mai mult, e primul film românesc care mă face să zic: „da, așa mai vreau filme!”.

M-am săturat de mizerie, de comunism, de avortoni, bețivi și violuri, de cinism, răutate și brutalitate. Vreau povești frumoase, reale și românești. Nu dramă telenovelistică, nu apropouri de cartier, nu toate lucrurile de care ne-am săturat.

Afișul filmului

Afișul filmului