Retrospectiva de care n-avea nimeni nevoie

Am stat mult pe gânduri dacă să scriu despre ce a însemnat decada asta pentru mine, atât din punctul de vedere al anilor (2010-2019), cât și al vârstei (vă scrie versiunea 4.0). Ce urmează e, așadar, foarte personal, lung, plictisitor și chiar enigmatic pe alocuri, ratând esențialul uneori intenționat.

Sunt două lucruri despre care se cade să vorbesc în această postară. Primul, lucrurile pe care le-am făcut în ultimii zece ani, pe care nu o să știu niciodată să le inventariez corect, dar o să le pun, totuși, aici, cât și cum mi le amintesc; nu o să trec prin blog ca să le văd pe toate despre care am scris, o să le scriu doar pe cele pe care mi le amintesc acum, dintr-o suflare, pentru că asta e ce contează. Cealaltă parte, concluziile, nu vor fi în stilul concluziilor mele de la 30 de ani, ci voi încerca să le inserez printre lucrurile pe care le-am făcut. Să începem.

Munca

Începutul decadei m-a prins făcând niște lucruri care încă depășesc puterea de înțelegere a unor companii precum Apple, Google sau Samsung: televiziune digitală. Am fost privilegiat din punctul ăsta de vedere – am avut la 25 de ani ocazia să lucrez pe un proiect care era vârf tehnologic la ora respectivă, la 28 am avut ocazia să salvez un proiect de milioane de euro și la 29 am lucrat în televiziune digitală, implementând soluții care și acum, zece ani mai târziu, par venite din viitor. Da, știu cum e să fii atât de cutting-edge încât tehnologia să te țină în spate și să nu poți să cucerești lumea. Și nu doar eu – eu am fost doar una din rotițele din angrenajul acela; am fost privilegiat să lucrez cu niște oameni foarte buni. A fost ultimul loc unde mi-am pus sufletul și nu am fost dezamăgit de risipa de energie. După câteva călătorii în China, doi ani plini de intensitate s-au terminat într-un faliment.

Mi-aș fi dorit să am, atunci, mai mult curaj. Mi-aș fi dorit să înțeleg un pic mai bine experiențele prin care am trecut. Dar acum îmi dau seama că mi-ar fi fost imposibil: niciodată nu se poate mai mult decât este; viitorul e singurul care poate fi schimbat, din trecut doar învățăm. Și dacă am învățat ceva e că nu vei fi niciodată pregătit pentru oportunitatea care ți se va oferi, și singurul mod în care poți să-i faci față e să fii pregătit să înveți.

Și am învățat. M-am mutat în altă parte, la un alt proiect care încă e cutting-edge, la 3 ani după ce l-am părăsit. Case inteligente, ce înseamnă și ce nu ar trebui să însemne, dar rațiunile de marketing cer să se implementeze. Și aici am prins mai multe lucruri.

În primul rând, de ce se tem oamenii de emigranți. Da, nu am emigrat, dar am trecut cumva prin experiența asta – am mers la ei „acasă”, am băut și am mâncat la aceeași masă, după care, trei luni mai târziu, îi luam jobul. Nu neapărat pentru că oamenii respectivi erau prea scumpi, ci pentru că oamenii îl luaseră pe „nu” în brațe, și refuzaseră să facă lucrurile mai bine. Cinci ani mai târziu, implementam lucruri de neimaginat pe aceeași platformă pe care ei considerau că e imposibil să o mai extinzi. Nu mi-a părut că le-am luat joburile, pentru că le-am făcut mai bine ca ei. Dar știu de ce m-au urât oamenii ăia după.

O altă lecție a fost cea a invalidării elitismului tehnologic. Cei care mă știu de ceva vreme mă știu ca o babă linuxistă; li s-ar părea de neimaginat că am lucrat vreme de aproape 6 ani la un proiect în Windows în C#, și, mai rău, că mi-a făcut plăcere. Dar s-a întâmplat și am făcut asta; într-atât încât să-mi dau seama că părerile mele despre care tehnologie e mai rea decât alta s-au mai domolit. Poți să faci o armă de distrugere în masă pe Linux, sau să faci o unealtă care să salveze vieți în Windows. O unealtă e doar o unealtă, și ceea ce mi se părea important acum 10-15 ani nu mi se mai pare atât de interesant.

Dar unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învățat e că uneori oamenii iau decizii împotriva propriilor interese și contra tuturor, deși nu există absolut niciun motiv logic să o facă. A fost un moment de ruptură pentru mine acel moment în care a trebuit să mă lupt pentru bunăstarea unei colege (subalterne) care era și în interesul firmei, nu doar în interesul ei personal. După o ședință în care am intrat antreprenor și am ieșit socialist, lucrurile s-au rupt iremediabil și am încercat să-mi caut o cale de scăpare.

Am plecat un an mai târziu, refuzând un compromis profitabil, dar moral incompatibil cu mine. Nu regret, dar mi-aș fi dorit ca lucrurile să fie altfel. Am crescut cu eroii din SF, ai lui Verne sau Asimov, care erau niște oameni care credeau în munca pe care o făceau, care tindeau spre excelență, care doreau să facă lumea din jurul lor mai bună sau să se ridice contra unui inamic comun. Nu m-aș fi așteptat ca lucrurile să stea… altfel.

Poate asta a fost o mare dezamăgire pentru mine, să constat că idealurile în care credeam eu sunt imposibil de regăsit în realitate. Că chiar dacă o să-mi găsesc, unul, doi, cinci oameni care gândesc ca mine, o să găsesc zece, o sută, o mie care nu fac la fel. Am învățat să apreciez mai mult oamenii buni cu care am lucrat, mult prea rari, și să fiu mai înțelegător cu ceilalți. Că nu o să mă-ntâlnesc cu Cyrus Smith în fiecare din proiectele în care o să mă implic.

De mai bine de doi ani și jumătate sunt pe cont propriu. Aș vrea să cred că e vorba de mai mult decât noroc, dar… nu știu. O să aflu mai încolo. E prea devreme pentru a enumera lecțiile de învățat de aici.

Câteva concluzii? Să nu ai așteptări foarte mari, nu uita că un loc de muncă e un contract, și, ca orice contract, trebuie să înțelegi foarte bine ce anume oferi pentru ce anume vei primi. Învață să citești contractul ăla. Dacă scrie că lucrezi 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, lucrează alea 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână. Și nu pune botul la oameni care îți spun chestii de genul: „dacă nu muncești 80 de ore pe săptămână nu vei reuși”.

Una din cele mai mari realizări profesionale a fost să pot spune „nu” oamenilor care m-au angajat când au mers prea departe cu anumite lucruri.

Social, politic

În ultimii ani am simțit că înot contra curentului; și singurele momente în care simt că am greșit au fost cele în care prea mulți din jurul meu au fost de acord cu mine.

M-am plasat pe un curent critic protestatarilor la Roșia Montană și la Pungești. Știam că din rândul lor se va naște următoarea dictatură, dar nu aveam de unde să știu cât de multă dreptate aveam. Nu puteam să mă alătur unor mișcări care aveau în față scandalagii de profesie ca Erwin Albu sau Hetti Benedek, oamenii care se aruncau la bătaie cu jandarmii. Am văzut încă de la început impostura acolo, și a fost ok să-mi primesc un rând de înjurături pe tema asta. A fost antrenament; și chiar dacă înțelegeam de unde veneau și ce simțeau, mi se părea prematur să te superi fără foarte multe informații la dispoziție. De atunci am acuzat neclaritatea situației – și când lucrurile sunt neclare, cei din stradă sunt ușor de manipulat.

Apoi am fost iar contra curentului când am fost băsist – am ajuns mare, înjurat la Tv cu nume și prenume, cu mesaje de amenințare și tot tacâmul. Am fost unii din puținii oameni care s-au pus contra partidului unic USL, înțelegând că lucrurile nu au cum să meargă în direcția bună așa. Și lumea uită că USL-ul a primit cheile țării de la protestatarii de la Roșia Montană care își dădeau mâna cu Antena 3.

Am fost unul din cei 6 oameni care au protestat la Brașov împotriva violului la adresa justiției în 2013. Am fost acolo înainte să fie „cool”. Da, au urmat apoi protestele contra lui Ponta și a imposturii intelectuale, scandalurile plagiatelor, am fost în stradă atunci când, în acea noapte de final de Octombrie, a venit vestea că un club din București a luat foc.

Am obosit undeva după ce a fost episodul cu „Noaptea, ca hoții”. Nu pentru că am obosit să protestez, ci pentru că nu mi se pare o soluție. Am încurajat participarea activă în politică. Am dorit, o vreme, să intru în politică, alături de USR. Am renunțat în momentul în care, în plin protest contra modificărilor legilor justiției, mi-am dat seama că și USR, „oamenii noștri” dezinformează, mint, manipulează. Și pentru mine nu a fost niciodată un scop să intre Dragnea în pușcărie. Nu am simțit nicio satisfacție când omul a ajuns la răcoare pentru ceea ce consider, sincer, o eroare și o exagerare judiciară. Pentru că ăla nu a fost un act de justiție, a fost o răzbunare a „străzii” făcută prin absurda armă care e justiția românească.

Am renunțat apoi la Facebook. Acum mai am încă contul activ, dar îl folosesc foarte rar, și din punctul meu de vedere, platforma poate să moară. Am învățat că nu am nevoie de 5000 de urmăritori, am nevoie de o mână de oameni cu care să vorbesc, cărora textele mele să le fie de ajutor, și care să schimbe și ei, la rândul lor, o mână de oameni. Poate a fost un fel de renunțare la ego, dar nu; a fost, mai degrabă, o maturizare. Sau nu.

Am văzut cum societatea civilă a evoluat în ultimii zece ani, și e o diferență de la cer la pământ. Suntem mai atenți, mai vigilenți, mai dispuși să acționăm, dar suntem și mai predispuși la a reacționa înainte de a cunoaște situația. Și, din păcate, nu avem alte pârghii disponibile decât protestul. Și protestul nu e un mod bun de a modifica lucrurile în bine: când a fost ultima oară când ați făcut ceva bun pentru că v-a urlat cineva la cap să o faceți?

Am mai învățat un lucru. Nu vreau o țară ca afară. Vreau o Românie, nu vreau legi aduse la pachet din SUA, Belgia sau Franța. Am învățat că și ei au problemele lor, și că ar trebui să ne oprim din copiat, și să facem lucrurile pentru noi, așa cum ne trebuie nouă. Că nu vreau să fiu copiuță la indigo de cetățean vestic, că nu mi se pare un ideal extraordinar de urmat. Da, vreau să învăț lucruri de la ei, dar nu vreau să fiu „ei”. Sunt ei destui acolo, nu mai au nevoie de unul în plus.

Poate că am fost multă vreme un contrarian. Eu cred că am încercat să fiu cât de corect am putut să fiu. Nu înseamnă că am avut dreptate tot timpul, doar că am încercat. Că nu am făcut niciodată rău cu intenție, ci cel mult din neglijență sau neînțelegere. Asta am încercat dintotdeauna, ăsta e principiul în care am crezut dintotdeauna. Dacă am reușit sau nu am reușit… nici măcar posteritatea nu va mai ști, că sunt doar unul între miliarde de alți oameni.

ICR Podcast

Am mai zis povestea asta de vreo câteva ori, dar o s-o mai zic o dată, că nu strică. Stăteam la o bere cu Ovidiu și aveam o discuție mișto; atât de mișto, încât Ovidiu a decis să-mi demonstreze că ar fi foarte simplu să luăm discuțiile astea, să le înregistrăm, și gata. Am uitat gândul ăsta o perioadă, după care, într-o seară geroasă de primăvară, când am ieșit la un restaurant unguresc cu Ovidiu și cu Crivăț, am decis să o facem. Să înregistrăm un podcast.

Așa s-a născut ICR Podcast. Istoria Culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre, cu un branding făcut din miștourile pe care am putut să le scoatem într-o seară, a fost unul din cele mai vii programe audio pe care le-ați auzit vreodată. Pentru că, spre deosebire de tot restul lumii (cu notabila excepție a Între Showuri, care a venit mult mai târziu), veneam cu un mesaj onest, necosmetizat, necenzurat.

Nu am făcut ceva original pentru universul cunoscut, dar a fost la timpul lui cel mai ascultat podcast din România, și, pentru mulți, singurul podcast românesc. Că nu ne-a plăcut „lumea bună” a fost cumva evident, și nu pot să le-o iau în nume de rău. Dar când mă uit în 2019 câte podcasturi sunt, știu că cele mai multe există și pentru că în acea seară am decis, împreună cu Ovidiu, să demonstrăm că se poate face și un alt fel de podcast.

Nu o să mă pună nimeni în cărțile de istorie pentru pionieratul cu ICR Podcast. dar când o să-mi povestească oamenii de cât de fantastic e publicitarul ‘cela care a câștigat N premii cu podcastul lui, o să mă amuz, și o să-i zic că am încheiat capitolul ăla înainte să descopere orice student care face social-media că poate să-și ia microfon.

ICR Podcast a fost încheiat la fel de brusc precum a fost pornit. Nu am pregătit nimic de încheiere. Dar s-a încheiat pentru că ne-am dat seama că invariabil repetăm aceleași idei. Că am trecut prin tot ce era de discutat cu România, și că am ajuns la singura concluzie corectă: nu-ți place cum sunt lucrurile? Schimbă-le. Dar înainte de a schimba lucrurile din jurul tău, rezolvă-ți problemele de acasă. Fă-ți curat în casă, termină-ți de rezolvat lucrurile la tine în gospodărie, după aia mergi și reproșează-le altora că nu fac lucrurile cum trebuie. Și amândoi ne-am dus să ne rezolvăm exact lucrurile de la noi din ogradă, exact cum le-am spus și celorlalți să o facă.

Podcastul de istorie

Mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Mike Duncan cu History of Rome. Chiar înainte de ICR Podcast m-am gândit să fac propriul meu podcast de istorie – o istorie a României, în română!

Primele înregistrări au fost un dezastru. Nu am dicție, și nici nu am răbdare să-mi fac un discurs bun pentru a-l recita. Prefer vorbirea spontană, dar nu sunt cel mai spontan speaker. Am renunțat. Ani mai târziu, curând după ce am început ICR Podcast, am decis că e cazul să revizitez ideea.

Pe Sergiu îl cunosc de când eram de-o șchioapă, de prin anii ‘90 de la-nceput. Cel mai vechi și mai bun prieten din copilărie, pe la 30 de ani ne cam îndepărtaserăm, fiecare mergând pe calea lui. Când i-am povestit despre ce vreau să fac, și-o fi zis că sunt nebun și că n-o să iasă, dar a acceptat. Am făcut prima înregistrare și a ieșit dezastruos.

Când am conceput ideea podcastului, credeam că primul episod trebuia să fie despre Burebista, și al doilea despre Decebal. Cei care ne ascultă știu că primul episod despre Burebista a apărut după trei ani, în decembrie. Nu știam nici eu ce fac. Am zis, ok, pentru că nu știm ce vrem, hai să vedem cum au ajuns dacii aici. Am ajuns la concluzia că cel mai bun loc de început e să începem cu paleoliticul. Am rezolvat paleoliticul în primul episod, și varianta care a rămas pe site (a treia) are și o greșeală penibilă din partea mea, altfel ne-am avântat curajos în vâltoare.

Podcastul de istorie e o discuție liberă, naturală, nefiltrată și necenzurată (deși o ținem la un nivel prietenos pentru urechile copiilor de vârstă școlară). Este un proiect făcut, mai înainte de toate, pentru noi doi – o facem ca să învățăm noi înșine lucrurile pe care le discutăm. Nu suntem experți, și nici nu pretindem lucrul ăsta; suntem onești în legătură cu ce facem, deschiși la dialog, și dornici să învățăm, de-asta Podcastul de istorie e un produs de succes.

Cu Podcastul de Istorie am învățat că cel mai bun răspuns posibil pe care îl pot da în legătură cu un subiect pe care nu-l înțeleg suficient este „o să citesc un pic mai mult pe subiect”. Și încă mai învăț să respect punctele de vedere ale altora, să nu mă mai supăr atât de tare când alții au o părere diferită de a mea. Să ascult mai mult, și să spun mai puțin.

Concluzii

Inițial nu vroiam să scriu nimic foarte personal. Ar fi mers o încheiere bruscă, dar mi-am dat seama că indiferent de cât de enigmatic îmi doresc să fiu, poate că ar merita lăsate câteva cuvinte în urmă.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost să zic nu, și înainte de a zice nu să mă asigur că-mi pot permite să o fac. Am învățat că trebuie să muncești pentru tine mai mult decât o faci pentru alții. Și am învățat o mulțime de lucruri despre propria mortalitate, într-un fel în care nu aș fi putut s-o fac la 30 de ani.

Recitind reflecțiile mele de acum 10 ani, îmi dau seama că de-abia acum am înțeles cu adevărat ce scriam atunci. Cât despre lucrurile noi? Nu știu. Am să rămân dedicat principiilor mele. Voi continua să încerc să îi ajut pe cei din jurul meu măcar un pic, să nu fac rău cu intenție și să fiu cât de bun pot la lucrurile pe care le fac. La un moment dat, poate, o să am mai multă claritate în legătură cu concluziile pe plan personal, și o să le dezvolt. Dar până atunci…

Da, mi-am schimbat avatarul după 20 de ani. Încă nu e imaginea finală, voi avea nevoie să colaborez cu un artist pentru a avea o imagine originală, dar până atunci, e un placeholder decent

Da, mi-am schimbat avatarul după 20 de ani. Încă nu e imaginea finală, voi avea nevoie să colaborez cu un artist pentru a avea o imagine originală, dar până atunci, e un placeholder decent

PS: Această postare n-ar fi existat fără o întrebare a Andreei Năstase și o retrospectivă personală pusă în newsletter de Cristina Chipurici. Sper că dacă nu a fost utilă, măcar a fost distractivă.