Revitalizarea iei

Ia este una din cele mai faine chestii pe care o avem noi ca popor. Nu am idee de ce a ajuns bluza românească să fie ceea ce este, însă dacă este să alegem ceva reprezentativ, nici sărmăluțele, nici femeile frumoase, nici peisajele aproape la fel de frumoase ca cele din Alpi nu le putem alege mai potrivit decît ia.

Adele pe coperta Vogue, martie 2012 (bluză Tom Ford)

Adele pe coperta Vogue, martie 2012 (bluză Tom Ford)

Însă ca mai toate lucrurile tradiționale, ia e pe moarte. Sigur, o mai folosește cîte un Tom Ford pentru a o îmbrăca pe Adele pentru revista Vogue. Pe la noi mai puțin. În primul rînd pentru că o ie e o piesă vestimentară foarte problematică, mai ales pentru producătorii de modă: se face de mînă, modelul e personalizat, și ideal, te ține o viață.

Nu sunt un mare cunoscător în materie de ii, dar am impresia că cel mai des ia era cusută chiar de către purtătoare, era motiv de mîndrie printre celelalte fete/femei și că modelele variază de la loc la loc. Într-un fel arată iile de la Moeciu, altfel arată iile din Maramureș, Bistrița, Cluj sau Timișoara.

Ia e cred cel mai important exemplu de fenomen cultural românesc tradițional. Și din păcate e un exemplu de fenomen cultural muribund, cînd o expoziție pe tema asta organizată de ICR NY are ca element central tabloul din 1940 al lui Matisse (mai mult, de fapt, expoziția e intitulată „La blouse roumain, de la costumul popular românesc la Matisse”). În momentul în care pui ca punct final pentru un fenomen cultural anul 1940, ai o problemă.

Regina Maria (1893)

Regina Maria (1893)

Și nu e o problemă creată de ICR NY. Din păcate, e o observație corectă; portul tradițional cam moare prin 1940, cînd România se pregătea să sucombe, moral și fizic, sub bocancul sovietic pe care intelectualii de stînga de azi sunt atît de nerăbdători să îl readucă. Divaghez însă. Comunismul românesc a atacat sistematic ființa națională, distrugînd satul tradițional, mutîndu-l cu trenul în periferiile sărace din orașele mari și asigurîndu-se că România își pierde orice urmă de identitate. Ia a fost victimă colaterală în războiul comunismului contra cetățenilor.

Chiar și-așa, încă mai există vestigii. Mai sunt cîțiva oameni care își mai amintesc de ce a însemnat tradiția românească pe care, de exemplu, o Regină Maria o aborda ca un gest simbolic, de integrare în poporul pe care avea să-l conducă mai tîrziu.

Ideea acestui articol mi-a venit văzînd ideea unui grup de facebook numit ‘La Blouse Roumaine’. Pagina lor e plină de patetism (căutați în dicționar cuvîntul), iar comentatorii duc patetismul în penibil (ăsta e cuvîntul care credeați că e mai sus). Mi-a plăcut însă la nebunie ideea: o zi românească, și ce zi (noapte?) e mai românească decît Sînzienele?

Desigur, universul pe care îl sugerează e limitat. Să își pună fetele și femeile poze cu ele îmbrăcate în ii e o idee relativ ok, chiar dacă eu consider că nu are suficient impact. Însă e un început. O tradiție, pînă la urmă, se formează în timp, și poate o campanie de promovare a iei românești va avea mai mult impact în 2014, 2015, cu experiența rezultatelor din anii anteriori.

În cele din urmă o idee faină. Ia e un obiect vestimentar foarte interesant și mă miră că nu e pe placul generației actuale, mai ales că îi văd atît de pasionați de ‘hand-made’. Nu știu, vrei să fii diferită? Poartă o ie!

PS: Țin să explic un pic de ce îi găsesc penibili pe comentatorii plini de patos care spun aberații gen: «Avem nevoie de recunoastere … avem nevoie de a arata Lumii ca putem veni la „Masa” regandirii Lumii cu deschideri spirituale, valori culturale unice… Dincolo de MICI si PALINCA avem valori spirituale esentiale…». Din două motive: 1) pentru că oamenii ăștia, care au nevoie de recunoaștere, spun lucrurile astea doar ca să se afle în seamă, dar nu ar face niciodată nimic concret, nimic constructiv și 2) pentru că cel mai des cad în patima ‘România, gaura din covrigul Universului’ în care tot ce fac românii e absolut genial.

Și nu e.

Henry Matisse - La blouse Roumaine

Henry Matisse - La blouse Roumaine