Revoluția din ’89 e în continuă desfășurare…

… doar că noi nu ne dăm seama de lucrul ăsta, deși, cumva, ar fi trebuit să ne dăm seama toate dățile când am ieșit în stradă.

Vorbind despre elitismul intelectual de Facebook am atins foarte vag subiectul revoluției din ’89. Un comentator a decis să comenteze strict despre acel subiect tangențial, și am stat un pic să mă gândesc la un răspuns, după care am decis că poate mai sunt și alții care cred aceleași lucruri, și poate că e bine să discutăm niște lucruri.

Înainte de toate, un lucru foarte important. Văd din ce în ce mai des nevoia de a victimiza, de a interpreta lucrurile în cel mai defavorabil mod personal posibil, de a presupune întotdeauna varianta cea mai pesimistă. Și deși înțeleg nevoia de a te proteja preemptiv contra unei eventuale manipulări, sau contra unui neadevăr, poate că ar trebui să stăm un pic să privim lucrurile cu un pic de detașare și calm, să nu mai vedem totul ca o conspirație a bubulilor.

În primul rând, revoluție sau lovitură de stat? Finch, comentatorul meu, pune semnul egal între cele două, sau măcar pune semnul egal în elementele pe care alege să le interpreteze. Mi se pare superficială ideea unei lovituri de stat tocmai pentru că armata a fost folosită de Ceaușescu pentru a reprima mișcarea din Timișoara, că nu armata (și deci o elită specializată) a fost folosită pentru a prelua conducerea, ci revolta populară a fost energia folosită pentru preluarea puterii; că deși Ceaușescu a fost judecat de un pseudo-tribunal militar și executat într-o cazarmă, că apoi orice impostor a putut ajunge în frunte, dar mai ales „lichelele” vechiului regim, astea deja sunt problemele revoluției.

Dar hai să vedem care sunt punctele care, în viziunea lui Finch, îi enervează pe români.

– ca in sfarsit am inteles ca revolutia a fost de fapt o lovitura de stat planuita si organizata cu acceptul puterilor vremii de catre esalonul 2 al puterii comuniste, in spiritul vremurilor,

– ca poporul a fost figurantul colectiv in filmul regizat in stilul caracteristic (si de catre) Sergiu Nicolaescu,

– ca puterea a fost preluata tot de comunisti, dar in stil romanesc, cu victime umane care sa valideze procesul,

– ca popoarele din jur au avut procese similare, dar fara victime, iar procesul de eliminare a comunistilor din viata publica e fost mai scurt si definitiv,

– ca inca o generatie a fost sacrificata inutil, iar eliminarea efectelor tranzitiei necesita inca o generatie,

– ca la 30 de ani de la evenimente inca exista romani nostalgici dupa acele vremuri oribile,

– last, but not least, ca “eroii” revolutiei, in stil pur romanesc, nu au decenta de a accepta ca toti ceilalti suntem foarte indraptatiti sa fim enervati de pacaleala luata si ar trebui sa stea ascunsi pana mor, cu privilegiile pe care si le-au dat in acest timp.

Pe rând. Revoluția a fost lovitură de stat – am explicat mai sus că nu, nu e cazul, dar lui Finch îi place să se alinte aici. Și nu doar lui; nu cunosc sursa acestui alint, dar argumentul că „a fost plănuită și organizată cu acceptul puterilor vremii” e genul acela de argument aruncat în vânt când nu ai altceva mai bun de zis. Da, știm că lucrurile se întâmplă cu implicarea și acceptul puterilor vremii. Că le-am văzut pe „puterile vremii” implicându-se în tot felul de alte locuri și nu ne mai miră.

„Poporul a fost figurantul colectiv în filmul regizat de Sergiu Nicolaescu”. Nu m-aș fi gândit că eminența cenușie a revoluției ar putea să fie Sergiu Nicolaescu, gândul ăsta m-a amuzat teribil. M-aș fi gândit la Caramitru, la Dinescu, care când nu scria poezii scria planuri de lovituri de stat, că de-aia îl arestase la domiciliu Ceaușescu, dar la Nicolaescu? Mai mult ca sigur că a fost marele lui plan de a difuza filmul Ringul, care nu a trecut de cenzura comunistă altfel (și a fost primul film difuzat de TVRLiberă)

„Puterea a fost preluată tot de comuniști”. Serios? Păi de cine altcineva să fie preluată? România era o țară care crescuse deja două generații de comuniști, că ne convine sau nu ne convine. După 45 de ani de partid unic, toți erau comuniști. Dacă vroiai să faci un minimum de… orice, trebuia să fii membru de partid. Dacă vroiai să-ți exerciți calități de lider măcar de exercițiu, cel mai probabil erai membru de partid. Comuniști au fost cu toții, chiar și eu am jurat credință partidului, ca șoim al patriei și, mai apoi, pionier. Hai să nu ne mânjim la gură cu prea mult liberalism, am fost o țară de comuniști și toți oamenii care au peste 40 de ani au fost mai mult sau mai puțin comuniști.

De ce au fost victime la noi, pe când la alții nu au fost victime? Pentru că regimul comunist al lui Ceaușescu a fost un regim penitenciar (explic mai jos) și evadarea din el nu poate fi făcută fără un răspuns din partea „gărzilor”. Că apoi, cum zicea și Ovidiu, oamenii au pus mâna pe arme și au început să se împuște ca chiorii. După represiunea armată a regimului comunist, prin care Ceaușescu s-a ținut cu dinții de putere, au urmat câteva zile de puternică confuzie și dezinformare; pentru cei care sunt mai aplecați către a urmări filme, „Hârtia va fi albastră” e inspirat din povestea detașamentului de la Otopeni. Și da, cu un aer conspirativ vă zic că dacă la finalul lui ’89 cineva vă incomoda, un „atac terorist” sau o etichetă de terorist era suficientă pentru a scăpa de niște probleme; și că unii din cei care aveau astfel de probleme și le-au rezolvat atunci.

Dar treaba asta chiar ne enervează acum ca români? Hai să fim serioși; problema teroriștilor a fost închisă aproape instantaneu; da, suntem nemulțumiți că justiția nu și-a făcut treaba, dar parcă nu e singurul loc unde suntem nemulțumiți de cum funcționează justiția.

„Procesul de eliminare a comuniștilor din viața publică a fost [la alții] mai scurt și definitiv” – da, dar Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria nu au dus stalinismul atât de departe ca noi, cu un cult al personalității atât de agresiv, și un regim atât de montat contra propriilor cetățeni. Trauma numită Ceaușescu e mai mare decât ce au suferit popoarele din jur.

Mai departe. Generație sacrificată inutil. Așa de tare mă plictisește faza asta cu „generația de sacrificiu” că nici nu pot povesti. Dacă asta a fost generație de sacrificiu, cum poate fi numită generația care a trecut prin primul război mondial? Nu, nu a fost o generație de sacrificiu, dar a fost o generație inadaptată la contactul cu lumea reală, cu o educație ratată și fără surse de informare prin care oamenii să se autoeduce – asta e generația care avea 20-40 de ani în ’89. Ăia care urmăm după ei am prins pe lângă comunism și un pic de internet, am început să comunicăm cu tot universul, am putut pleca din țară dar am putut și să construim câte ceva pe-aici. Da, am avut o viață mai grea decât ar fi trebuit, dar am avut o viață mai ușoară decât toate cele dinaintea noastră, și rolul nostru e să facem acum lucrurile mai bune pentru cei care vin după noi. Și tare mi-e că nu o să facem lucrurile mai bune stând cu mâinile sub fund și plângăcind că am fost mințiți în ’89. Hai sictir, la muncă, că sunt multe lucruri de făcut și de schimbat încă.

„Că la 30 de ani de la evenimente încă există români nostalgici după acele vremuri oribile”. Da, normal că există. Și eu sunt nostalgic după cât de mișto era când aveam 10 ani și ai mei trebuiau să aibă grijă de toate chestiile. Și da, când îți intră hoțul în casă și-ți dă în cap ți se face un pic de nostalgie după vremurile în care te simțeai mai protejat de un stat paternalist. Și da, e ușor să uiți aspectele negative, și da, e normal să ai oameni afectați de un sindrom Stockholm.

România a fost vreme de cel puțin 10 ani (dar mai mult, din câte înțeleg) într-un real regim penitenciar; o emulație sclavagistă construită pe ideile lui Marx, Lenin, Stalin, Mao Zedong și Kim Ir Sen. După atâția ani de carceră, în unele din cele mai brutale regimuri posibile, am ieșit în lume fără psiholog, fără cineva care să ne dea o direcție, și a trebuit să ne ridicăm singuri de carâmbul cizmei. Și nu se poate. E greu. Avem nevoie de sprijin psihologic; suntem încă prost pregătiți pentru lumea reală, deși lucrurile s-au îmbunătățit vizibil. Dar suntem în situația ca după 30 de ani de ridicat pe barba proprie să avem aproape 50% din copii analfabeți funcțional, și copiii ăștia au responsabilitatea să țină bătrânețile unor generații defecte din punct de vedere psihologic.

Serios, Finch, nu îi vezi pe români cum se plâng și victimizează? Ție ți se pare ăsta comportament de ființe stabile din punct de vedere emoțional și psihologic? Uită-te în jurul tău și zi-mi dacă nu ar prinde bine un program generalizat de consiliere psihologică pentru întreaga națiune.

Da, avem cu toții probleme legate de revoluție, de regimul de dinainte și ce a urmat după, și da, nu doar cei care au suferit pierderi la revoluție, sau la mineriade, sau în general mai departe. Ar ajuta însă și mai mult dacă ne-am dat seama că fiecare, la nivel individual, avem probleme pe care poate că ar trebui să ni le rezolvăm înainte de a ne crede etalon pentru toți românii.

Vine un moment în care după ce îți analizezi și reanalizezi problemele în viață, trebuie să închizi cartea trecutului și să nu mai dai vina pe părinți pentru eșecurile tale personale. Undeva, pe la 30 de ani, e o vârstă bună să accepți că trecutul e parte din tine și să construiești pentru viitor. Ar fi fost bine mai repede, dar dacă nu s-a putut… mai bine un pic mai târziu decât niciodată.

Poate că e timpul să ne maturizăm și noi ca nație. Să luăm lucrurile de „cum sunt” și să construim pe ce avem. Că nu ne ajută să plângem că Iliescu intră noaptea la noi în casă și ne fură pâinea, sau o scoate din pungă și o lasă afară să se usuce și să se facă nașpa. Poate e momentul să și vrem să schimbăm ceva.

Și pentru că sunt dator să și justific titlul, da, cred că revoluția se va încheia în mod oficial doar când vom putea închide cartea asta a trecutului. Când începem să ne uităm spre viitor; după ce am rezolvat problemele majore din justiție, sănătate, educație. Revoluția asta va mai cere câteva lupte la urne și poate și în stradă. Dar da, revoluția pare să continue, că încă nu am fost capabili să ne desprindem de trecutul nostru.

O colecție mai bogată de poze de la revoluție, aici


3 Replies to “Revoluția din ’89 e în continuă desfășurare…”

  1. Cristian Banu

    O bună parte din neînțelegere vine din faptul că majoritatea privesc comunismul ca o perioadă unitară. NU a fost. Comunismul românesc a avut 3 perioade distincte. Prima este perioada terorii, care ține până în ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej și se cam încheie cu retragerea armatei de ocupație. A doua perioadă este una de un liberalism și relativă prosperitate, care a durat până la Universiadă. A doua criză a petrolului a pus capac unei economii mult prea dependentă de acesta. Criza economică aduce cu sine stalinismul și cultul personalității. Dacă perestroika venea în perioada a doua, probabil că și a noi s-ar fi făcut o tranziție ca în celelalte țări. În conducere încă mai erau oameni capabili și se putea face o garnitură decentă de lideri. În plus, și economia era într-o altă stare și s-ar fi putut adapta mai ușor la capitalism. Societatea în ansamblul ei era mai conectată la Occident, atât intelectualitatea „literară”, cât și cea „tehnică”. Avem scriitori care au făcut călătorii în state – Păunescu, Romulus Rusan – se duceau la burse în Occident, erau permise inclusiv pentru oamenii simpli călătorii în Occident – știu că tata a prins una în Franța în 78 (singur, probabil nu era voie să plece amândoi soții, nu știu exact) – sau în statele din lagărul socialist – ambii unchi au fost (separat, în ani diferiți) în Rusia, părinții mei au fost în Iugoslavia. TVR avea două programe pline de emisiuni interesante, de un nivel intelectual excepțional. Deci, inclusiv populația era mult mai pregătită. Din ani ’80 deja lucrurile se degradaseră la toate nivelurile. Dacă recitim proclamația de la Timișoara, ceea ce reiese de acolo pare mai degrabă un comunism al anilor ’70 cu un grad mai mare de liberalism.
    Probabil de aceea și Ion Iliescu a avut un succes, era întruchiparea idei de comunism cu față umană – mâncare, dreptul la circulație și program TV non-stop. Ca idee ce însemna atunci „revoluția”: pe mine m-a prins în ultimul an de liceu, deci în vara lui ’90 urma să dau la facultate. Deși se schimbase tot ceea ce știam, viitorul atunci mi-l imaginam tot ca inginer la IPTE (Întreprinderea de Panouri și Tablouri Electrice). Nici prin cap nu-mi trecea că peste 30 de ani voi avea o firmă cu 10 angajați, deci voi fi „patron”, deși, teoretic era posibil. Doar că pentru români capitalistul model era JR. Și eu eram între cei „luminați” la vremea respectivă, știam cine era Cioran și Ionescu, citisem un milion de cărți, aveam rude „dincolo” de unde ocazional mai primeam „pachete” și, desigur, acultam Europa Liberă și Vocea Americii.

  2. Dorin Lazăr

    De-asta m-am referit cu precădere la ultimii zece ani (poate mai mult); că înainte lucrurile știu că arătau un pic altfel. Iliescu – socialistul cu față umană – parcă despre asta vorbea și el, că vrea un socialism cu față umană, rețin prost? În fine; da, am vrut un comunism luminat, nu am vrut un capitalism sălbatic, dar nu prea mai aveam opțiunea asta în anii ’90.

  3. Cristian Banu

    Sunt efectiv mai puțin de 10 ani, recesiunea a început să fie simțită efectiv prin 82-83. 82 a fost anul în care nu s-au putut achita datoriile și s-au eșalonat, iar Ceaușescu a fost enervat de faptul că Ungaria a avut un tratament mai bun. Atunci s-a decis să achite datoriile în avans și a urmat catastrofa.
    Aș zice că punctul de plecare al stalinismului ceaușist a fost fuga lui Pacepa, acela cred că a fost momentul de rupere a încrederii, când el a început să se înconjoare doar de yesmeni și familie.
    Iliescu declarase pe 22 că Ceaușescu „nu a avut nimic de-a face cu socialismul științific, a întinat nobilele idealuri ale comunismului!”, ceva de genul. Iar punctul 10 din Proclamația de la Timișoara este foarte interesant, nu înțeleg de ce toată lumea îl ocolește. Adică, de fapt, înțeleg, nu se potrivește cu narativul oficial. Sigur că, privind retrospectiv, este clar că nu mai era ca opțiune validă de viitor, dar la momentul respectiv aceea era viziunea, nu doar a lui Iliescu, că proclamația de la Timișoara nu are legătură cu el.
    Fac o paranteză. În 2000, nu știu ce ziar/revistă, publicase o serie de ilustrații de pe la 1900 cu modul în care își imaginau oamenii de atunci anul 2000. O bună parte din intuiții erau acolo (ca și în cărțile lui Jules Verne). Doar că forma era cea a anului 1900. De exemplu, era o ilustrație cu un videotelefon, care avea receptorul ăla clasic „din filmele cu Stan și Bran” și un ecran. Există o limită a imaginației umane, care o împiedică să iasă din paradigma (sau cum e la modă acum, „cutiuța”) în care se află. Așa eram și noi în 1989. Prizonieri într-un lagăr, incapabili să vedem altceva decât viața acolo, nu dincolo de gard.
    Și aș mai adăuga un lucru, Opoziția de atunci, Coposu, Rațiu, Câmpeanu, ca idee, nu neapărat ca personaj politic, și Regele Mihai ofereau ca alternativă întoarcerea la perioada interbelică, deci tot trecut. Nu a existat nici un moment o alternativă cu prezentul ca opțiune. Variantele erau anii ’70 sau anii ’20-’30. Nu anii ’90.

Comentariul tău (dacă comentezi prima oară, comentariul va ajunge în moderare)

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.