În România cultura e rezervată minorilor?

Stau de o oră să mă gândesc la un răspuns la o treabă scrisă de Vlad Pașca (de la Istorie pe șleau) pe Facebook-ul lui:

Se tot descoperă scriitoare şi scriitori underrated, evenimente şi fenomene sociale din trecut, până acum ignorate, şi prima întrebare care se lansează este: cum să facem ca elevii să învețe despre ele, la orele de română şi istorie? Eu nu înțeleg, consumul cultural în România e rezervat minorilor?

Răspunsul instantaneu ar fi „da”, dar ar fi complet neconstructiv, și simt că nu ajută niciodată să ne mai adunăm încă o nemulțumire sub centură. Un „da” scurt ar fi corect și incorect în același timp, ar spune multe și prea puține. Așa că hai să discutăm un pic despre „de ce”. Poate iese ceva util de-aici.

Am observat că oamenii după ce termină studiile nu mai acceptă faptul că trebuie să își continue educația. Abordează numai produse sigure din punct de vedere cultural (chiar dacă siguranța aia e întărirea ideologiei politice): un teatru cunoscut, o carte cât timp e lăudată de niște oameni super-pedanți, sau, din contră, ceva edgy, cât timp omul este anarho-progresisto-whatever. Se caută produse culturale „sigure”, care întăresc lucrurile pe care le știam deja. Știam că dacii sunt cei mai tari? O să merg să îl ascult pe Roxin, că orice părere alternativă îmi displace. Îmi displace România, țara la care eu am pus umărul să fie așa de neplăcută cum o simt? Atunci citesc Lucian Boia, să-mi demitizeze și demitizarea demitizatoare. Mi-am găsit o identitate de victimă perpetuă? O să merg să îi aud pe niște oameni vorbind despre robia țiganilor. Și tot așa. Oamenii nu mai caută informație reală, caută o confirmare că alegerile pe care le-au făcut deja și ideile pe care le-au consumat deja sunt bune. Și asta nu se întâmplă doar la noi.

Mi se pare că este un răspuns la avalanșa informațională de care ne lovim zi de zi. Suntem mai stimulați cu informație vizuală, auditivă, sau scrisă mai mult ca niciodată. Singurul mod în care putem să procesăm informația asta (și nu alegem dacă procesăm sau nu, creierul nostru nu ne lasă opțiunea), e să ne plasăm superficial de o parte sau de alta a informației. Ne-am format în copilărie niște păreri, am avut prieteni în adolescență cu care am construit alte păreri, și după ce am intrat în malaxorul social, în rutina: somn->job->casă->somn, pare imposibil să dezvoltăm păreri noi. La muncă ne asociem cu cei care au păreri similare, acasă ne asociem cu cei care au păreri similare, pe internet la fel.

În niciun caz nu căutăm ceva nou. În liceu și facultate am stat toată ziua pe torenți și ne-am uitat la filme? Acum avem YouTube, Netflix, HBOGo și o tonă de seriale. Consumăm mai mult „entertainment” și îl consumăm ca atare - la viteză sporită, să ne punem la punct cu niște povești subțirele că atâta intră. Cam așa se rezumă consumul cultural.

Deci, ai putea spune că răspunsul acela instantaneu al meu e greșit. Se consumă cultură, doar că nu se participă în actele de cultură. Nu există reacție, decât cel mult un „da, e bun, e ok, e prost, e slab, e oribil”. Astea nu sunt opinii, nu sunt reacții, sunt un selector din cinci trepte. Cultura necesită un răspuns, o reacție, o schimbare, o interacțiune. Ceva. Ceva mai mult decât „am văzut ăsta și e foarte bun, recomand, pwp”. Cineva pentru care singura reacție este asta nu va căuta lucruri și informație nouă.

Aici vroiam să ajung. Oamenii spun că vor să învețe lucruri noi. O să vezi oameni care se uită la documentare și citesc mult. Însă realitatea mi se pare că arată un pic diferit; că dincolo de intenție nu prea există încercări de descoperire, de aflare de lucruri noi, dincolo de algoritmii lui Netflix sau YouTube. Și foarte des, momentele de „descoperire” sunt înecate de discursul motivațional, care subminează orice încercare a unui om de a ieși din propria lui bulă, de a privi la lucruri în perspectivă, de a face alegeri, de a consuma cultură. După contactul cu zona motivațională, oamenii nu mai simt că au nevoie să învețe, ci simt că au nevoie de cineva să le spună că au nevoie să învețe. Și felul în care discursul motivațional absoarbe energia oamenilor care ar fi putut face ceva cu adevărat util…

Cred că am alunecat un pic pe lângă subiect - iată, o diatribă prelungă despre felul în care oamenii consumă cultură dar o fac prost și nu caută diversitate. Și da, cred că ăsta e motivul pentru care învățarea de lucruri noi e delegată către școală. Către copii. „Dar trebuie să ne educăm copiii să știe lucrurile astea! Cum putem face să-i învețe la școală astea?” E simplu. Înveți tu, și tu îți înveți copilul chestiile astea, dacă asta e marea ta preocupare. Dar oamenii deleagă în loc să-și asume responsabilitatea educației, pentru că e mai simplu.

Nu e o boală românească - mai degrabă simt că e o boală universală a civilizației moderne. Vorbisem despre colecția Marvel editată de Carrefour și observam acolo că interesul nu e să dai o poveste care să atingă sau să te facă să gândești. Interesul e să ții captiv cititorul într-o serie sufocantă de încrengături, să îl distragi. Este „distracție” cât se poate de „la propriu”. Asta sunt filmele cu super-eroi. Asta sunt filmele cu România mizerabilă pe care ni le tot dau filmografii români ca să vedem statuete la Berlin și Cannes.

Și cred că nu mai putem suporta cultură „dificilă”. Nu dificilă pentru că e prost scrisă sau mizerabilist făcută, ci dificilă pentru că ne scoate din zona noastră de confort. Dar delegăm la alții. Eu am aflat că există cultura respectivă, dar am deja o părere formată, deleg către alții. De-asta consumul de cultură pare să fie rezervat doar minorilor.

Și mă uit către textul pe care l-am scris, și-mi dau seama că am răspuns la o întrebare retorică cu cu totul altceva.