România ar trebui să se retragă din concursurile școlare tip “olimpiadă”

Văd că se discută foarte mult despre elevii olimpici ba, mai mult, că universitățile din străinătate se “bat” pe ei1)Realitatea e că nu se “bate” nimeni, nu a rămas nimeni în sânge pentru că nu a reușit să-l bată pe karatistul de la Oxford care l-a luat pe geniul nostru în matematică, fizică sau ce-o mai face geniul zilei.. Citesc articolul lui Vlad și sunt inițial tentat să fiu de acord cu el – că avem o școală a extremelor, că uite totuși cum niște elevi înzestrați reușesc să facă figuri frumoase la olimpiadele internaționale. De fapt, cred că avem acum rezultate mai bune la Olimpiadele Internaționale ca acum 25 de ani și cred că avem rezultate mai bune și decât acum zece ani.

Și nimeni nu se gândește că poate asta e problema. Că poate rezultatele acestor elevi sunt cele care distrug învățământul românesc, că poate motivul pentru care învățământul românesc este unul al extremelor e că e dominat de o cultură elitistă a olimpicilor.

Ați zice că nu e cazul, că de ce mă iau de valorile românești. Dar haideți să ne gândim un pic, că poate lucrurile nu stau așa cum credem noi.

Ce îmi spune mie faptul că avem atâția olimpici? Zice practic că învățământul românesc poate produce valori, însă le produce în număr mic și foarte inconsecvent. Cine produce aceste valori? Fără a pune o ordine a importanței, aș identifica părinții, care insistă și investesc în parcursul academic al odraslelor, apoi elevii care au energia și tăria necesară pentru a produce rezultatele dorite și, desigur, profesorii, care asistă elevii în efortul lor de a reuși.

Teoretic, la calitatea învățământului românesc, olimpicii sunt o anomalie. Calitatea învățământului nu justifică rezultatele individuale și totuși ele există, ca și cum ar fi o garanție în sine pentru succesul pe termen lung.

Pentru cine sunt benefice aceste concursuri? Din nou, fără o ordine a importanței, pentru profesorii care pregătesc astfel de elevi, care au un punct în plus pe CV. Apoi, pentru elevi și părinții lor, pentru că rezultatele astea le permit admisia mai facilă la facultățile de afară. Cine sunt cei care au de suferit?

Toți ceilalți 99.99% implicați în învățământul românesc. Educatorii la nivelul cărora nu se fac olimpiade, învățătorii ale căror merite nu le sunt recunoscute, profesorii de gimnaziu sau liceu care încearcă să-i ridice pe toți la un nivel acceptabil, elevii care nu au susținerea financiară a părinților, elevii care nu primesc aceeași atenție ca elevii olimpici. Cu toții sunt niște pierzători în fața rezultatelor de elită.

Pentru că deși rezultatele la olimpiade sunt meritorii ele se fac pe cheltuiala tuturor celorlalți. Orele de laborator la chimie sau fizică ale olimpicilor abundă, în timp ce ceilalți nu apucă să vadă cum se combină două substanțe în realitate și habar nu au ce e aia eprubetă. Copii care nu au parte de atenția profesorilor sau sunt constant terorizați de un profesor care nu explică bine “decât în particular” și care pentru rezultate mediocre au nevoie de meditații. Directori de școală care selectează clase de elită pentru care aleg profesorii pe sprânceană și depun eforturi, în timp ce celelalte clase sunt lăsate să se scufunde în anonimitate sau mai jos. Crearea unor elevi cu statut special, de “olimpici”, oameni care nu mai trebuie să treacă prin toceala de zi cu zi pentru că “se concentrează pe olimpiade”.

În plus, olimpiadele sunt niște locuri inaccesibile pentru elevii obișnuiți. Ca elev normal nu ai acces la materia de clasa a X-a sau a XII-a din clasa a IX-a, pentru că nu ai resursele necesare (nu, manualele nu sunt suficiente). Și când mergi la olimpiada de chimie sau fizică sau matematică și discuți despre chestii avansate pe care poate că o să le afli peste doi-trei ani îți cam piere cheful de competitivitate. Nu e un sistem meritocratic, ci un sistem de tip investiție-răsplată despre care nu vorbește foarte multă lume. De fapt, ca și elev normal, habar nu ai cum poți ajunge să fii competitiv la aceste concursuri și nici nu știi care sunt avantajele și nu te ajută nimeni. Sistemul olimpicilor e o conspirație mare de tot – o chestie urâtă pe care nimeni nu vrea să o demaște pentru că funcționează. E doar o oglindire a corupției din sistemul de învățământ, nimic altceva.

În plus, sistemul olimpiadelor complică viața tuturor. Noțiuni teoretice avansate, inutile pentru elevii de liceu, sunt împinse totuși pe gâtul lor pentru că sunt necesare la olimpiade și în învățământul de performanță, în loc ca materia să se restructureze pe elementele esențiale, pe lucrurile de bază, cele pentru care abordezi acele materii pentru marea masă a populației. Pentru că trebuie să ai un motiv pentru care vorbești despre benzeni și despre monocotiledonate și, suspectez eu, singurul motiv pentru care se predau anumite materii în felul în care se predau e performanța școlară.

Dar dacă noi am scoate din ecuație performanța școlară? Cât din disprețul profesorilor față de elevii slabi ar dispărea? Cât din materia greoaie și prost explicată în manuale ar dispărea? Câte din meditații ar dispărea? Dacă profesorii ar fi judecați după performanțele elevilor la bacalaureat și la capacitate? Dacă…?

Dacă singurul motiv pentru care învățământul românesc merge prost este pentru că profesorii buni se concentrează pe o mână de elevi și pe ceilalți îi abandonează?

Poate ar merita ca România să se retragă din circuitul Olimpiadelor Internaționale cu totul. Să nu-i mai sprijinim pe elevi să meargă la olimpiade, ci din contră, să întoarcem “armele” și să ne uităm spre elevii slabi și spre cei mediocri. Poate că ei merită mai multe investiții, un alt gen de pregătire, mai pragmatică, poate că profesorii ar trebui să refuze gloria olimpiadelor și să caute mediocritatea competentă. Poate că singurul motiv pentru care învățământul românesc e atât de slab e că investim enorm în foarte puțini oameni buni și nu e rentabil la costuri să extindem sistemul pentru toată lumea.

Tot ce fac e să pledez pentru egalitate de șanse, nimic altceva. Învățământul e o treabă asigurată de stat și ar trebui să înțelegem de ce el ar trebui să se concentreze pe masa mare de elevi, nu pe puținii privilegiați, pentru că altfel învățământul nu e decât o oglindă a ceea ce se întâmplă în societate. Foarte puțini, selectați de niște foști comuniști, iau caimacul (olimpiade sau Ferrari decapotabil), cei mulți care fac mult prea mult efort pentru o viață simplă și mediocră.

Ceea ce ne zice că, de fapt, Vlad Petreanu ne roagă să dăm un ban pentru băiatul lui Adrian Năstase, să aibă și el de-un avion până la Bruxelles.

Poate să învețe ea și pe frig, și pe căldură, tot degeaba, olimpicii sunt deja acolo

Poate să învețe ea și pe frig și pe căldură, tot degeaba, olimpicii sunt deja acolo

To be continued.

NOTES   [ + ]

1. Realitatea e că nu se “bate” nimeni, nu a rămas nimeni în sânge pentru că nu a reușit să-l bată pe karatistul de la Oxford care l-a luat pe geniul nostru în matematică, fizică sau ce-o mai face geniul zilei.

Comments

România ar trebui să se retragă din concursurile școlare tip “olimpiadă” — 17 Comments

  1. Ei bine, de data asta nu-s de acord cu tine. Cel puțin nu în totalitate.

    Și o zic — nu vreau să mă laud sau să mă declar superior aici dar vreau să demonstrez de unde vin — din perspectiva unui fost elev care era cu matematica în generală, și-a făcut carieră din programare/informatică începând cu facultatea și în liceu se mai și juca cu olimpiadele de fizică pe lângă celelalte două materii. Nu o zic ca să mă laud, nu am făcut mare brânză la ele dar am dat BAC-ul mai repede.

    Revenind. Matematica întâi. Atât profa din generală cât și profa din liceu împărțeau munca/tabla în mai multe zone: una pentru olimpici, una pentru ceilalți copii și — dacă era cazul — una pentru copii “speciali”, cazurile speciale când trebuia re-explicat ceva. Au avut atât rezultate bune la olimpiadă, cât și la BAC, toți elevii având note peste 9.

    Fizică. În generală profesoara nu avea nici o pasiune să predea dar m-am calificat la prima națională în a 7-a și am cam învățat singur ce trebuia. Anul următor și profesoara s-a mai schimbat ceva, de fapt nu doar ea ci și toate celelalte profesoare de fizică din generală. Toate doreau să trimită un elev la națională și a cam crescut calitatea actului de predare.

    La liceu am făcut cu directoarea. Și deși ne mai făcea ore suplimentare de fizică, la clasă cei doi olimpici erau complet ignorați dacă nu trimiși să facă alte probleme. Ba chiar era să am o medie mai mică la fizică la un moment dat pentru că mă concentram pe olimpiadă, nu pe materia de la clasă. Dar la clasă se concentra tot efortul pe elevul normal, exact ca și la matematică, mai sus.

    Informatică. Dezamăgirea mea în liceu, norocul meu că am avut o fire mai curioasă și că m-am jucat cu programele și compilatoarele puse din greșeală pe CD-ul cu “Borlandu'” (asistenta de laborator dorea să-mi pună niște filme dar n-a fost prea atentă în timp ce se gândea la altele). Așa că în a 10-a 6 din noi știam deja mai mult decât profa. Aici olimpiadele nu au avut nici un efect.

    Overall, în clasa de mate-info erau 32 de elevi din care 12 au fost olimpici naționali pe parcursul celor 4 ani de liceu. Toți 32 au trecut bacul cu medii peste 9 (și ceva, dar nu-mi mai amintesc bine) tocmai pentru că au fost motivați să fie într-un colectiv cu atâția olimpici (nivel național, nu mai sus, doar câțiva din ei au ajuns în lotul lărgit în a 12-a).

    Numai eu am luat cea mai mică notă de la BAC la fizică, la materia unde se presupunea că trebuia să trec ca un cuțit încins prin unt. Că deh, știam materia aia din a 10-a.

    TL;DR: Nu e chiar așa. Experiența mea îmi zice că a avea colegi de clasă participanți la olimpiade nu influențează negativ — în ansamblu — actul educațional al celorlalți.

  2. Dorine, scuză-mi francheţea, dar articolul ăsta este de-ea dreptul cretin. Scuze din nou.
    Ar fi bine să nu mai scrii articole despre chestii ce le ştii doar din auzite. Ai terminat cam de multişor cu şcoala, copii nu ai, aşa că nu văd ce tangenţă mai ai cu mediul şcolar (în afară de părinţii tăi, care nu cred că ar fi de acord cu ce ai scris, părerea mea) să-l judeci astfel, pentru că nu ştii exact cum se alocă resursele în cazurile respective. Nu predai, nu ai colegi profesori, deci nu ştii. De data asta ai dat-o în bară şi ai jignit sute de elevi care au altfel de perspective asupra materiei şcolare, nu ca toţi ceilalţi. Dacă sunt în stare să asimileze altfel informaţia şi să o prelucreze mai bine decât restul, e un merit, nu trebuie dat în cap, că, vezi tu, ceilalţi sunt desconsideraţi. Nu vorbim de democraţie aici, cei buni au nevoie de sprijin, tu faci ca în bancul ăla cu cazanul de români din iad.

  3. Pingback: Olimpiadele și rolul lor în învățământ | Roxana-Mălina Chirilă

  4. eu personal n-am nimic cu olimpiadele.
    in schimb am ceva cu exportul de creiere. olimpiadele sunt o rampa de lansare.
    ma doare sufletul sa vad ca nu facem nimic pentru cei care produc cu adevarat valoare si care aleg sa o faca pe alte meleaguri.

    • 3 ani de zile m-am tot gândit dacă să rămân sau nu și încă nu am ajuns la o concluzie. Nu se face nimic pentru a stopa exportul de creiere și nu mi-aș băga picioarele din ceva naționalism.

      Mai am un an să mă decid dar dacă nu văd nimic ceva concludent…

    • @Mithrandir: tu ești în punctul în care în orice direcție ai merge ai putea avea succes. Îți înțeleg ezitarea, chiar dacă îmi doresc ca în câțiva ani să devină o întrebare irelevantă “stau sau plec?”.

  5. Iniţial, ofuscat puţin de tot tam-tam-ul cu premiatul de către autorităţi a celor cu 10, mi-a trecut şi mie ideea ta prin cap. Dar mi-a ieşit mai repede ca glonţul.
    Ce propui tu, egalitatea în şanse, există deja la începutul fiecărui an şcolar. Că unii se ţin de carte mai mult decît alţii, nu e vina lor. Vorba aia, unii preferă să scrie cu cerneala, alţii s-o bea. Am trecut cu toţii prin această etapă şi ştim exact diferenţa între cel care prefera să înveţe zi de zi şi cel care considera chiulul o chestie trendy. A încerca oarecum forţat mai degrabă decît pe cale naturală să bagi cunoştinţe în capul elevilor nu prea are şanse de reuşită. Şi nu cred că dacă s-ar vorbi mai puţin la ore despre benzeni şi monocotiledonate, grosul de mediocritate s-ar subţia. Înveţi dacă vrei, te duce capul şi-ţi face plăcere. Nu zic că n-ar trebui umblat la sistem. Ce cred eu că-i trebuie deocamdată acestuia e continuitatea. Să ştie toată lumea ce examene are de dat cînd intră într-un ciclu şi nu cînd mai apare alt habarnist la conducerea ministerului.
    Cît despre desfiinţarea olimpiadelor, păstrînd proporţiile, cum ar fi dacă s-ar desfiinţa promovările şi bonusările la joburile adulţilor?

  6. aici sunt de acord cu unii comentatori ca ai cam dat-o in bara. nu olimpicii si olimpiadele sunt pronblema, desi din cate tin minte, profesorii care pregatesc olimpici primesc niste bonusuri de performanta, deci sunt sigur ca sunt cazuri in care strica predatul pentru o clasa intreaga, asta nu e principala problema in invatamantul nostru pentru ca:
    – olimpicii si potentialii olimpici reprezinta o proportie foarte mica din numarul elevilor si ce spui tu se aplica la vreo 10-15 licee din bucuresti si maxim 2-3 din orase mari sau unul din orase medii si mici
    – una din marele probleme e ca nu se preda la acelasi nivel peste tot, in marea majoritate sunt profesori nepasatori, nepregatiti si spagari (asta e o mare problema, la licee cu pretentii am auzit de profesori care nu isi dau interesul la clasa ca sa ia elevii la meditatie in particular, iar elevii respectivi, ca prin minune, iau note mult mai mari decat inainte daca nu se retrag de la meditatii)
    – materia e invechita sau axata pe memorare/reproducere la ce a dictat profesorul
    – nu mai avem invatamant profesional, stii ce greu e sa gasesti pe cineva care sa se priceapa la o meserie, mai ales din alea care tot timpul e nevoie, gen electician sau instalator, nu la strungar sau nu stiu ce turnator de metale

    eu am fost aproape olimpic (in sensul ca n-am ajuns mai sus de niste inter-judetene, dar nici nu m-am spetit din cale afara cu pregatirea pt olimpiada, in sensul ca am mers cu ce se preda la clasa + putina munca in plus acasa, n-am luat nici macar meditatii, dar nu mi-am spetit pt ca mi-am dat seama ca n-am potential de olimpiada internationala). colegii de generatie care au fost olimpici internationali (ii stiu binisor pe vreo 2) se pregateau foarte mult in particular (in unele cazuri chiar si cu alti profesori decat cei de la clasa), iar profesorii predau materia normala la clasa unde era cate un olimpic. apoi, in general, olimpicii ajung de obicei sa lucreze in cercetare la universitati de afara (unii se intorc, de exemplu unul dintre cei doi colegi e acum asistent universitar dupa ce a facut un doctorat la Paris)

    ce e enervant insa e ca olimpiadele nu sunt un indicativ al calitatii invatamantului romanesc, pentru ca pregatirea olimpicilor se face in privat si in afara materiei predate. la fel de exemplu, SUA are o gramada de medalii olimpice la sport si o gramada de campioni mondiali, dar, in medie, sunt o natie de obezi.

  7. eu una cred ca suntem complet nepregatiti interdisciplinar (imi amintesc si acum ca intr-a noua profu’ de fizica incerca sa ne explice legatura dintre arie si integrala – care integrala se preda la mate printr-a 11-a parca). facem teorie fara sa o si aplicam, fara sa intelegem la ce dracu’ ne foloseste. Invatam ca tampitii genuri literare si nu stim sa ne sustinem un punct de vedere cu argumente. profesorii nu sunt pregatiti decat in rare cazuri sa faca legatura intre materia pe care o predau si alta materie.

    Poate se face asta in facultate, cand deja studentul e poate satul de tocit si, daca nu are nerocul unui Dascal cu D mare, nu-si va bate capul sa se gandeasca la situatiile din viata reala la care se aplica teoria lui. ca una e sa ai o problema despre un corp A cu dimensiunile X,Y,Z si masa m care este aruncat in sus cu viteza v0 si ti se cere sa afli care este forta de frecare cu aerul f si viteza V1 dupa 1900 de metri si alta e sa te gandesti ca ai o naveta pe care vrei sa o trimiti pe orbita si ca trebuie sa infrangi gravitaita pamantului, frecarea aerului si ca e destul de important sa stii sa calculezi unghiul sub care trebuie sa o lansezi si sa ii imprimi o anumita acceleratie ca sa nu se prabuseasca pilotul in sahara. nu stim sa aducem lumea reala in invatamant, sa ii dam sens. si pana ce nu gasesti oameni care sa stie mai mult decat felia lor, si care sa se implice si sa poata starni apetitul catre cunoastere, vom ramane tot asa , in mocirla, daca nu avem noroc de niste parinti care sa ne impinga de la spate, de o personalitate (nascuta sau crescuta) in aceasta directie si de abonament la cablu ca sa mai zarim si noi un How it’s made sau un Mythbusters sau sa-l ascultam pe Dumnezeu-Morgan_Freeman vorbimd despre fizica cuantica

    pe langa aceste neajunsuri cred ca extrema olimpicilor este cea mai mica problema a invatamantului.

  8. Mister D: ce zici tu acolo suna ca si cum ai face parte din stafful de campanie electorală a lu’ Bernie Sanders! C’mon, dude! 🙂
    Am fost si eu olimpic, pe vremea mea, normal:) Eram eleva la un liceu dintr-un oraș mic, si daca nu ar fi existat interesul profesorilor si ideea de Olimpiada in sine, cred ca drumul meu in viața ar fi fost diferit. In rău, as zice!
    2 chestii: 1. Vazut pe FB azi, titlu din presa romana, imediat dupa ce văzusem clasamentul pe tari la Olimpiada de mate de anul asta: Romania a ocupat Primul loc din UE la Olimpiada de Matematica bla bla. Ce titlu de rahat! Oare anul viitor o sa luam locul întâi printre țările vorbitoare de limba latina? 😀
    2. Acum câțiva ani cand analizam specificul masterului pe care vroiam sa-l fac, intrebata fiind de unde sunt si auzind ca am crescut in Romania, tipa care ma consilia m-a întrebat daca si eu sunt buna la mate ca restul romanilor. Deci Caltech știa ca romanii sunt buni la mate, eu nu știam. Un motiv destul de bun sa continuam sa trimitem vârfurile la concursurile internaționale, don’t ya think? 🙂
    Dracula, Ceaușescu, Nadia si olimpicii romani! Branduri naționale!

  9. am intalnit acest citat din Einstein, il las aici:

    “Şcoala m-a dezamăgit şi eu am dezamăgit şcoala. Mă plictisea. Profesorii se comportau ca şi nişte Feldwebel (sergenţi). Eu doream să învăţ ce doream eu să ştiu, iar ei voiau să învăţ pentru examen. Ceea ce am urât cel mai mult a fost sistemul competitiv de acolo şi mai ales sportul. Din această cauză eu nu valoram nimic, şi de multe ori mi-au sugerat să plec. Aceasta era o şcoală catolică în oraşul Munich (Munchen). Simţeam cum setea mea pentru cunoaştere era ştrangulată de către profesorii mei; notele erau singura lor metodă de evaluare. Cum poate un profesor să înţeleagă un tânăr cu un asemenea sistem? De la vârsta de 12 ani am început să suspectez autorităţile şi să nu am încredere în profesori.”

Comentariul tău