Rușinea

Cînd eram mic eram terifiat de ideea de a duce flori învățătoarei. În clasa I, cînd maică-mea mi-a dat florile în mînă să i le duc învățătoarei m-am făcut mic: nu știam ce trebuie să-i zic, ce trebuie să-i transmit, ce idei extraordinare trebuie să emit ca să justifice faptul că eu înmînez florile învățătoarei. Mai ales că dacă era după capul meu, nu vedea nicio floare de la mine.

Situația s-a rezolvat destul de simplu: după un sfert de oră de ezitări am fost identificat în cel mai îndepărtat colț din univers, ghidat către învățătoare, iar florile înmînate, fără să mai zic nimic. Pupat Piața Endependenții, carevasăzică, și scăpat de dus flori pentru vreo trei luni. A doua oară cînd a fost nevoie a fost mai ok, se făcuse coadă la dat flori și m-am pus și eu acolo, dînd din cap cu subînțeles și ieșind rapid din rînd.

Episodul ăsta îmi amintește mereu de una din cele mai mari probleme pe care am avut-o în viață. Ca și copil timid multe chestii mi se păreau nenaturale, și ajunsesem să urăsc orice interacțiuni umane, condiționate de niște comportamente prestabilite pe care mie nu mi le comunicase nimeni. Duceam flori de gura alor mei, nicidecum de faptul că simțeam eu nevoia să duc o floare profesoarelor. Niște gesturi mecanice în care nu credeam, și nici nu aveam cum să cred neînțelegîndu-i valoarea.

Pentru mine, ca și copil, „maturitatea sociala” a lovit mai tîrziu decît la alții, cred. Prins între cărțile pe care le devoram și care nu aveau nicio legătură cu lumea din jurul meu (că încă nu se scrisese o carte bună despre comunismul anilor ‘80 și ‘90), interacțiunile cu lumea exterioară au fost ocazionale, excepționale, nu regula.

Toate astea s-au schimbat în momentul în care m-am implicat în proiectul „Consiliul Tinerilor” la Pro Democrația. Un proiect eșuat din punctul lor de vedere, dar care pe mine m-a deschis bine de tot la cap. Cred că acolo a fost prima oară cînd am vorbit din propria alegere cu niște oameni care mă cunoșteau „de la zero”, cu care nu aveam o relație prestabilită. Atmosfera a fost foarte relaxată și am putut să mă deschid, să comunic, și să-mi dau seama că-mi place.

O vreme am avut o personalitate duală. La școală, introvertit. La Pro Democrația, extrovert, comunicativ, glumeț. Apoi, la facultate, am dus după mine personalitatea cîștigată în proiectele extra-școlare. A fost o alegere personală să dezvolt personalitatea vorbăreață care mai făcea și greșeli (muuuulte!) dar care era expansivă, voioasă și lipsită de griji. O personalitate nepăsătoare, opusă copilului bîlbîit, timid, care funcționa în interiorul liceului, și care fusesem în școala generală.

Evident, schimbarea nu a fost completă, nu a fost perfectă, și uneori pendulez între introvertul care are nevoie să fie ‘salvat’ din singurătatea lui și extrovertul pe care nu mai poți să-l reduci la tăcere. Primul se teme să nu greșească, al doilea greșește dar fără intenții rele. Uneori îl cunoști pe unul, uneori pe celălalt; cred că ambele fațete ale personalității mele îmi sunt necesare, pentru că extrovertul s-ar plictisi de moarte să facă jobul pe care îl fac eu. Dar asta e o discuție pentru o altă zi.

Oricum, după o vreme am observat efectul distructiv pe care îl are rușinea asupra oamenilor. Și postarea asta a mea vrea să fie un mesaj către cei care sunt dominați de teama de a interacționa cu cei din jur. Oameni care sunt dominați de teama că nu sunt suficient de buni pentru cei din jurul lor. Oameni cărora le e teamă de ce spune un om pe care nu-l cunosc, pe care îl invită la ei în casă să le repare țevăraia din bucătărie, de exemplu. „Auăleu, nu-i curat, ce o să zică omul ăla?”.

La un moment dat îti dai seama că nu ar trebui să-ți pese. Pentru că omul ăla e acolo ca să lucreze la țevile tale, pe banii tăi. Nu e treaba lui să-ți facă ție critică pe ce ai la tine în casă și cum.

Dar rușinea asta e de fapt o inversiune insidioasă. Rușinea e proiecția propriei personalități și propriilor judecăți asupra celorlalți. Ți-e rușine că cineva o să spună X sau Y cînd o să te vadă făcînd ceva? Aia, probabil, pentru că tu ai spune același lucru. Și de fapt ți-e teamă că cei din jur îsi bagă nasul în viața ta neinvitați exact așa cum ai face și tu. Rușinea e de fapt recunoașterea faptului că tu i-ai judeca pe ceilalți pe niște lucruri care nu sunt treaba ta.

De exemplu, rușinea aia pe care o simțeam cînd eram mic provenea din faptul că eu conștientizam faptul că dacă aș fi fost în locul învățătoarei, nu aș fi acceptat florile alea fără să mi se explice ce e cu ele.

Pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg că viața altora nu e treaba mea, indiferent de cît de apropiați sau îndepărtați îmi sunt. Înțelegerea acestui fapt m-a ajutat să le neg dreptul de a se implica în viața mea în moduri nedorite unor persoane care nu au ce căuta acolo. Nu mi-e teamă de ce zice vreun necunoscut de cum îmi duc eu viața pentru că nici eu nu mă bag în sufletul lui să-i spun cum să facă treburile care nu-s treaba mea. Acum nu-mi mai pasă foarte mult ce crede lumea despre mine. Nu e un „I’m the best, f**k the rest” ci certitudinea faptului că nu e treaba lor cum merg eu înainte. Poate mă ajută și faptul că știu că nimeni habar nu are pe ce lume trăiește, dar toată lumea improvizează.

Rușinea dispare cînd înțelegi ce ai dreptul și ce nu ai dreptul să faci. Ți-e rușine de lume? Problema e la tine: nu e treaba ta ce gîndesc cei din jurul tău, nu mai încerca să-i faci să gîndească într-un fel sau altul despre tine.