S-aprindem torțele e într-adevăr o piesă monumentală

Pentru a înțelege rock-ul românesc trebuie să ascultați o piesă. Nu e o piesă românească, e o piesă braziliană a unei trupe numită Semblant – însă ea are niște calități care o recomandă în fața a 95% din ceea ce oamenii numesc în mod normal „rock românesc”.

Trupa asta cântă un metal generic, iar videoclipul e incredibil de comic. Solista e o piți găsită la un majorat și care își închipuie că știe să cânte, solistul e un Ghiță de la Vânzări, cocalar care ascultă Adi Minune în mașină, și restul trupei sunt diverși angajați ai unei firme dubioase care vinde faianță. Și totuși piesa e foarte bună. Are tupeu (și ai nevoie de tupeu dacă ești Ghiță de la Vânzări și cânți metal rău), are vervă, e o piesă foarte faină.

Ceea ce nu putem spune despre „S-aprindem torțele”. O piesă copiată după Take me to church și Another way to die, „S-aprindem torțele” este un rezumat a muzicii rock mari din România. Este motivul pentru care nu există muzică rock în România – pentru că pe tot l-am copiat de la ăia de-afară, și nici măcar nu l-am copiat cu calitate. E melodia în care monstrul sacru Minculescu dovedește că nu are voce (ascultați, hai, ascultați și fiți sincer – aia e cântare sau schelălăială?), iar Bittman nu strălucește nici el. Versurile sunt banale, lipsite de sens: „Și clopotele bat, să ne despartă / Că nu vrei să mă-mparți cu tine / E o prăpastie între noi / Și arde atât de tare-n mine”. Piesa e lipsită complet de personalitate. Piesa e rezumatul perfect pentru motivul pentru rock-ul românesc a eșuat: prea mult copiat, adaptat ce e afară, lipsă de simțire, fără implicare din partea artiștilor care cântă absolut plictisitor piesa asta… Ce mai vreți. „S-aprindem torțele” e monumentală, e singurul mod în care poți rezuma un eșec atât de mare al muzicii universale.