Să vorbească păcătoșii

Într-o discuție mai veche la care nu am apucat să răspund (mult de muncă, etc.) se discuta despre cum Huidu a făcut nu-știu-ce observații referitoare la Antena 3. Spunea Krossfire: „Dar bine, tocmai Huidu?”

E justificat. Parcă nu e cel mai avizat om să vorbească despre deontologie, de exemplu, și nici nu e cel mai potrivit om care să vorbească despre alte subiecte. Și totuși?

Când am început să vorbesc contra pirateriei, acum vreo doi ani și jumătate, cel mai important element care m-a oprit, inițial, a fost că eu mărturiseam indirect că am piratat. Sunt incredibil de mulți oamenii care mi-au reproșat asta – ca ultim atac la adresa argumentării că pirateria e furt. Desigur, cel mai des o eschivă jenantă la realizarea faptului că nu prea au ce să-mi reproșeze, după ce am explicat în detaliu cum te poți lăsa, de ce să o faci și cum poate că am prospera cu toții dacă am începe să cumpărăm chestiile pe care le consumăm.

Nu refac acea argumentație pentru că nu asta urmăresc. Nu cred că mai e necesar un articol „de ce nu e ok să furi, chiar dacă cei de la care furi au mai mult ca tine”. Obiceiul de a fura al românului s-a văzut recent și în cazul serialului House Of Cards, care dacă nu e la o calitate mai proastă dar furat parcă nu e serial. Nu despre asta vreau să vorbesc, așadar, ci despre cine ar trebui să fie primul să se ridice și să vorbească despre această problemă, sau de ce nu e o dovadă de ipocrizie faptul că vorbesc contra pirateriei.

În primul rând, cunosc fenomenul. Îl cunosc mult mai bine decât restul lumii, fiind parte integrantă din momentele lui de început. Am fost acolo încă de pe vremea când piraterie însemna să copiezi de pe o casetă pe alta – să folosești Copy86M ca să muți dintr-o parte în alta jocul. Am crescut odată cu fenomenul, cu care sunt suficient de intim. Din cauza asta pot să vorbesc. Pentru că știu despre ce e vorba.

Am văzut cum ani de-a rândul lucrurile devin din ce în ce mai accesibile și pentru noi. Alternative ieftine sau gratuite pentru lucrurile care îți lipsesc. În cele din urmă, iată, Netflix în România. Motivele de a pirata au căzut unul câte unul. A pirata produse de entertainment în România este furt pur și simplu – mai ales în condițiile în care majoritatea sunt accesibile și la noi într-o formă sau alta. De ce vorbesc eu, care am piratat? Păi cine să vorbească? Cine nu a piratat în România? Până și entertainerii profesioniști, care fac bani din faptul că cineva le cumpără produsele, piratează în prostie. Unde găsim acel om care nu a piratat niciodată și, mai ales, ce credibilitate ar avea el vorbind despre care sunt problemele piratatului?

Am mai explicat acest argument într-o altă formă: cum poți fi credibil vorbind contra drogurilor când tu nu știi ce sunt alea? E mult mai credibil un fost drogat care s-a lăsat și și-a îmbunătățit viața din cauza asta – iar dacă am fi cu toții drogați la un moment dat măcar unul ar trebui să vorbească – altfel rămânem toți cu vena la vedere.

Revin la Huidu: era moral că s-a apucat să vorbească? Sincer, nu-mi pasă. Omul e o autoritate în materie de televiziune, cunoaște foarte bine fenomenul, are relații în zona respectivă. E cât se poate de ok să vorbească, chiar dacă oricând cineva poate să-i zică: „tu vorbești, bă, care conduci cu viteză unde toată lumea conduce cu viteză și primești aceeași pedeapsă pe care ar primi-o oricine în locul tău?”

E ok ca păcătoșii să vorbească. Societatea în care trăim crede în iertare, în salvare și eliberare prin spovedanie. Credem că omul poate deveni mai bun, că poate crește în caracter, altfel ne-am închina la ființele perfecte, bebelușii în ziua zero.